Pitești/ Nuwestad – 634

În anii copilăriei mele încă nu era dărâmat mai nimic din vechiul Pitești (denumit Nuwestad – Tîrgul Nou de doi pelerini germani, pe la 1385). Într-una din fotografiile vechi recunosc librăria din care mi-am cumpărat Meseria de a trăi a lui Pavese, prin 1968.

Azi orașul pestriț pare fără istorie – cele câteva zeci de clădiri vechi, rămase după dezastrul demolărilor comuniste din anii 1960-1980, ca niște dinți într-o gură știrbă, spun prea puțin despre orașul Goleștilor, Izvoranilor, Cantacuzinilor, Brătienilor, al lui Armand Călinescu și Ion Antonescu, cândva Curte Domnească și nu o dată capitală vremelnică a Țării Românești, despre orașul poeților Ion Barbu, Ion Minulescu, Cezar Baltag, Dorin Tudoran, Daniel Turcea, Miron Cordun, al lui Alexandru Kirițescu și al Gabrielei Adameșteanu, al criticilor literari Ion Trivale și Vladimir Streinu, orașul în care în 1928 a apărut primul număr din revista Kalende în 1928, al pictorilor Costin Petrescu, Ion Sălișteanu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, al lui Zavaidoc, Vasile Veselovski, Sebastian Papaiani, al marelui fotbalist Nicolae Dobrin, al managerului vizionar Constantin Stroe al cărui nume e lipit sub eticheta noului automobil Dacia.

Nu pot uita nimic, dar mai ales sediul revistei „Arges”, seria Tomozei, unde am debutat și eu, dar și Gheorghe Crăciun și atâția alții…, dar și sediul de vizavi de clădirea impunătoare a Poștei, seria Sergiu I. Nicolaescu, unde mi-a apărut în 1981 placheta „Neuronia” în biblioteca revistei.

Părinții mei au venit aici prin 1956 de la Rădăuți după ce stătuseră o vreme la Buzău, unde m-am născut. Au închiriat un fel de chițimie cu privată și cișmea în curte, cândva locuință pentru slugi, de la colonelul Șerbănescu, colonel de armată dinainte de venirea rușilor, pe strada Hamangiu la numărul 1, la 500 de metri de centrul orașului și de fabuloasa Strada Mare, la 200 de metri de celebrul Târgul din Vale (unde venea Marin Preda în copilărie cu tac-su) și la alți 500 de metri de Gară, o stradă pavată cu piatră, ca și cea prin care intrai, Banu Mărăcine și care se înfunda în calea ferată regală care ducea la Curtea de Argeș.

Am lipsit doar 8 ani din oraș, între 1973 și 1980 (armata, facultatea și stagiatura) și am fost martorul tuturor demolărilor și transformărilor acestui oraș așezat azi ca o caracatiță pe terasele dealurilor împădurite dimprejur care prin 1965 mai avea plăcuțe pe garduri cu „Dejugartul interzis”. În 1956 avea 38.000 de locuitori, iar în 1992 – 180.000.

Pe 20 mai, se împlinesc 634 de ani de atestare documentară din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, dar originile ne conduc spre anul 300 î.H. amintind de tribul ordessenilor/argessenilor marelui conducător get Dromichaetes.