De Ziua Poeziei

Ieri noapte am stat mult de vorbă cu Eugen Ionescu. Eram mai mulți scriitori la un fel de simpozion. El îmi părea că avea vreo 44 de ani. Discuta aprins despre literatură și despre cea română în mod special.

Nu vorbisem niciodată cu el până la întâlnirea asta din vis. În 1990 și 1992, când am fost la Paris, nu l-am vizitat. M-am simțit doar fericit că locuiesc în același oraș cu el. Era prin acei ani o mare afluență de scriitori din țară, ieșiți ca și mine din grotă, care alergau pe la unul și pe la altul din marii scriitori din diaspora. Tropotul ăla mă scotea din minți. Mi se părea că dacă alerg ca nebunul să mă văd cu unul și cu altul era la fel ca în copilărie când venea în orașul nostru circul și eu muream de curiozitate să văd femeia cu barbă sau femeia cu gât de girafă, sau balena Goliat!

Marele dramaturg se purta atât de modest, încât aproape că abia reușeam să intervin cu ceva în discuție. Purta un pulover până la baza gâtului, parcă galben și pantaloni bej. Stătea pe scaun în fața mea/a noastră, ușor într-o rână, cu o mână pe spetează și cu palma sprijinită de obraz. Mă impresiona fizionomia lui pe care o studiam foarte atent. Îl priveam ca și cum aș fi scanat capul lui. Îl priveam de acum, din 2022, cu toate mijloacele tehnice actuale. O față mică, ușor alungită și cu un nas drept care pleca din mijlocul orbitelor cam cum este modelat de artizanul imemorial Gânditorul de la Hamangia.

Azi m-am uitat fără să vreau pe wikipedia https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu care mi-a reamintit că marele scriitor s-a stins în luna martie… pe 28 martie, la 84 de ani.

Azi e Ziua Poeziei și nu găsesc un mai mare și mai potrivit omagiu poeților decât acest vis al me,u cu Eugen Ionescu la 44 de ani vorbindu-mi despre literatura română, chiar în anul în care m-am născut…