Un portret

Îmi amintesc şi acum ziua în care am aflat – de la televizor – că Grigore Vieru nu mai este.

Pe ecran se succedau instantanee cu Grigore Vieru şi versuri pe care, în primii ani de după Revoluţie, românii le învăţaseră pe de rost, însufleţiţi de entuziasmul descoperirii unei literaturi române din altă ţară. Toate televiziunile anunţau că poetul a murit, după câteva zile de agonie la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Avusese un accident de maşină.

*

Am avut norocul să îl întâlnesc pe Grigore Vieru, în ultima toamnă a vieţii sale. Pregăteam prima mea carte şi i-am telefonat, pentru a-l ruga să îmi acorde un interviu. A acceptat fără nicio ezitare, deşi nu ştia absolut nimic despre mine. La foarte scurtă vreme, i-am trimis întrebările. Apoi, ne-am cunoscut la Chişinău. Când m-a văzut, mi-a mărturisit că felul în care îl descos l-a făcut să îşi imagineze c-aş fi mult, mult, mult mai în vârstă.

Am petrecut în preajma lui câteva ore.

Ne-am despărţit promiţându-ne că ne vom auzi, că ne vom revedea şi că întrebările mele îşi vor căpăta răspunsurile. Grigore Vieru a repetat aceste făgăduieli, când l-am sunat – în preajma Crăciunului din 2008, să-i fac urări de sărbători. Dar nu ne-am mai auzit. Nici nu ne-am revăzut. Iar întrebările mele au rămas fără răspuns. Ele sunt, cred, un portret al scriitorului. Un portret incomplet, căci ar fi trebuit să fie lucrat la două mâini.

Păstrez din ziua întâlnirii mele cu Grigore Vieru amintirea unor momente pline de emoţie şi de tandreţe. Unele sunt imortalizate în fotografii; despre altele am scris câte ceva în cartea mea, Dresură de lei. Reproduc aici însemnările cu pricina. Şi întrebările fără răspuns.

Un memento: în apropierea zilei în care, în urmă cu niște ani, am aflat – de la televizor – că Grigore Vieru nu mai este.

*

August 2008. La Casa Limbii Române ,,Nichita Stănescu” din Chişinău, într-o sală arhiplină, Grigore Vieru îşi încheie alocuţiunea. Deşi slăbit, a ales să vorbească stând în picioare. Un timp, şi-a sprijinit palmele de tăblia mesei; apoi, povestind despre satul natal, Pererîta despre mama sa, despre confraţii scriitori, despre tinerii basarabeni, despre limba română, a început să gesticuleze cu mişcări frânte la jumătate.

Vocea, aproape stinsă la început, i se înteţeşte. Acum recită, însufleţit: ,,În aceeaşi limbă/ Toată lumea râde/ În aceeaşi limbă/ Plânge un pământ/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Şi bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta ţi-e dor de mama/ Şi vinul e mai vin/ Şi prânzul e mai prânz/ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns/ Iar când nu poţi…/ Iar când nu poţi…”

Se opinteşte o clipă, încercând să îşi amintească versurile. Priveşte în gol, iar braţele i se aşază moi, neputincioase, pe lângă corp. Ca la un semn nevăzut, cei din jur încep să rostească, într-un glas: ,,…Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atuncea/ Tot in limba ta”…

Grigore Vieru zâmbeşte.

Astfel îmi place să mi-l amintesc pe Grigore Vieru.

*

− Aveţi vocaţia confesiunii, domnule Grigore Vieru? Aţi ţinut, vreodată, un jurnal? Vă întreb acest lucru întrucât unele notiţe ale dumneavoastră par decupate dintr-o astfel de scriere. În plus, aţi fost direct implicat în evenimentele sociale şi istorice majore din Republica Moldova, de aceea, asemenea însemnări ale dumneavoastră ar avea voloare de document. Vasile Gârneţ deplângea, într-un articol din 1995, absenţa din literatura basarabeană a mărturisirilor, a jurnalelor redactate – în plin regim totalitar – cu o sinceritate netrucată, a operelor de sertar,,care să denunţe comunismul şi să sfideze preceptele sale privind creaţia”…

− Vă propun să vă destăinuiţi acum, luând ca pretext însemnările înregistrate în următorul Formular liric:

,,−Numele şi prenumele?

−Eu

−Anul de naştere?

−Cel mai tânăr an:

Când se iubeau părinţii mei…”

− Care este cea dintâi amintire în care apar amândoi părinţii dumneavoastră? Dar cea mai dragă aducere-aminte?

,,−Originea?

−Ar şi semăn

Dealul acela din preajma codrilor.

Ştiu toate doinele.”

− Aţi încercat vreodată să vă imaginaţi care v-ar fi fost destinul dacă NU v-aţi fi născut într-o familie de plugari sau dacă aţi fi trăit pe malul drept al Prutului?

,,− Profesiunea?

− Ostenesc în ocna cuvintelor.(…)”

− De ce şi când aţi decis să vă înhămaţi la munca ,,în ocna cuvintelor”?

− Cât de importantă a fost, în această alegere a dumneavoastră, descoperirea literaturii române, pe care o citeaţi – în studenţie – ,,prin crăpătura băncii”?

− Apoi, ce v-a făcut să optaţi pentru a scrie – multă vreme – literatură pentru copii? Vă reprezintă – încă – poeziile de atunci ori ele constituie doar o etapă, încheiată definitiv, din evoluţia dumneavoastră lirică?

− ,,Nepăsarea inocentă a ludicului” face parte din felul dumneavoastră de a fi? Această însuşire atribuită de Gr. Grigurcu textelor dumneavoastră şi afişată, prin intermediul acestora, într-o epocă ostilă, a fost mască, o stratagemă de salvare sau o consecinţă a ,,cuminţeniei exemplare” (despre care vorbea Vasile Gârneţ, în articolul amintit la început) impuse scriitorilor din Republica Moldova timp de cinzeci de ani, de către regimul politic?

− Despre dumneavoastră se ştie că v-aţi asumat postura de poet tribun. La momentul respectiv (în anii `80) aţi afirmat următorul lucru: ,,Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze în matca lor, pentru a reveni la chemarea mea firească, la poezia lirică”. Au reintrat – vreodată – lucrurile în făgaşul lor? V-aţi regăsit seninătatea? Mie personal, lectura unor texte mai recente ale dumneavoastră îmi lasă impresia că v-aţi întors doar la tragic, la ,,prăpăstios”…

− Una din izbânzile dumneavoastră (şi a generaţiei căreia îi aparţineţi) este aceea că aţi forţat legiferarea scrierii cu caractere latineşti. Ce aţi simţit când, în 1988, vi s-a publicat în Literatura şi Arta primul text poetic (postbelic) scris cu litere latine?

− Am citit discursul pe care l-aţi rostit în 2007, când vi s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Aţi comparat Limba Română cu pruncul ucis în somn, sub povara trupului uneia dintre cele două mame din parabola despre înţelepciunea lui Solomon. Aţi afirmat că, în Basarabia, Limba Română a fost strivită, un timp, de ,,giganticul trup ţarist”. Acum, copilul viu numit Limba Română a fost înlocuit cu un altul – limba moldovenească. Date fiind realităţile politice actuale din Republica Moldova, credeţi că va apărea vreodată un Solomon care să repună copilul legitim – limba română – în drepturi?

,,− Ai fost supus

Judecăţii vreodată?

− Am stat nişte ani închis:

În sine.”

Ce anume v-a făcut sau vă determină şi acum să recurgeţi la exilul interior?

,,−(…) Părinţii?

−Am numai mamă.

−Numele mamei?

−Mama.

−Ocupaţia ei?

−Aşteaptă.(…)

−Rubedenii peste hotare ai?

−Da. Pe tata. Îngropat

În pământ străin. Anul 1945”

− Vă rog să motivaţi prezenţa extrem de discretă, în lirica dumneavoastră, a figurii paterne. Prima explicaţie pe care, în mod logic, eşti tentat să o dai are legătură cu dispariţia timpurie a acestuia, din viaţa dumneavoastră..

− Totuşi, ce vă amintiţi în legătură cu el? Ce însuşiri aţi moştenit de la părintele dumneavoastră? (Cum era el, cum arăta? Vă rog să povestiţi orice despre dumnealui).

− În schimb, Mama este omniprezentă, înfăţişată fiind într-o veşnică neodihnă şi cuprinsă de o copleşitoare tristeţe. Însă au existat, cu siguranţă, momente când v-aţi văzut Mama fericită… Vorbiţi-ne despre câteva dintre ele…

− Iubirea filială a lăsat loc (suficient!) în viaţa dumneavoastră altor feluri de dragoste?

− Ce faceţi când vă e dor de Mama dumneavoastră, domnule Grigore Vieru?

Imagine cover de pe nekropole.info