Printre hărți și cărți

Înainte de a scrie despre literatura română din Basarabia, am făcut interviuri cu scriitori. Au stat de vorbă cu mine Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Bălăiţă, Petru Popescu, Mircea Horia Simionescu, Emil Brumaru, Ana Blandiana, Emil Hurezeanu, Mihai Cimpoi și alți câțiva. Am strâns aceste interviuri în volumul meu de debut Dresură de lei, apărut cu niște ani în urmă, la Editura Curtea Veche. Între timp, aproape că am uitat de această carte pentru realizarea căreia am călătorit peste 5000 de km, ajungând – pentru prima oară în viața mea – până la Chișinău.

Ultimul dialog din Dresură de lei este cel cu Vitalie Ciobanu, cunoscut jurnalist și scriitor, redactor-șef al revistei basarabene Contrafort. A fost interviul pe care l-am obținut cel mai greu. Dar care – în varianta din carte – este unul din cele mai cuprinzătoare interviuri acordate de interlocutorul meu, până acum.

Reiau aici, la rubrica mea, fragmente din această convorbire, plus preambulul înduioșător-desuet în care îi povesteam istoria.

*

24 aprilie, 200…: Mă aflu la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, alături de Augustin Buzura. În scurt timp, va începe o şedinţă festivă dedicată celebrării centenarului instituţiei. Augustin Buzura răsfoieşte – făcând abstracţie de forfota din jur – o broşură editată cu ocazia evenimentului. Se opreşte din răsfoit doar pentru a-i saluta pe cei care îl salută… Din spatele sălii, de unde stau, îi zăresc pe Nicolae Manolescu şi pe Varujan Vosganian, în prezidiu. În primele rânduri – Nicolae Breban, Ion Ianoşi, Eugen Simion, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. În imediata apropiere a lor: Marta Petreu. Dan Mircea Cipariu, în faţa noastră. În stânga încăperii, aproape de noi, lângă perete, în picioare, Mihail Gălăţanu şi Vitalie Ciobanu. Vitalie Ciobanu se uită insistent la Augustin Buzura care continuă să răsfoiască, netulburat, revista aniversară. Probabil că vrea să îl salute. Surâd, amuzată de situaţie. Câteva secunde, Vitalie Ciobanu mă priveşte complice, apoi îmi răspunde cu un zâmbet. Mă salută, deşi nu mă cunoaşte.

5 iunie: L-am întâlnit pe Vitalie Ciobanu, la Bookfest. Era la standul editurii Humanitas. Un timp, l-am urmărit de departe, fără să mă observe. Zăbovea mult în faţa rafturilor cu cele mai recente apariţii. Lua câte un volum şi se adâncea în lectură. Ţinea cartea în mâna stângă, iar dreapta şi-o aducea, din când în când, la bărbie. Îşi muta destul de des geanta de pe un umăr pe altul, îşi îndrepta spatele şi se uita, pentru câteva clipe, înspre cei din jur. În acele fracţiuni de secundă în care îşi ridica ochii de pe pagini, reuşeam să îi descifrez pe chip fie încântarea calmă, fie melancolia fugară; entuziasmul ori plictisul; admiraţia sau condescendenţa. Neştiindu-se privit, se lăsa în voia acestor emoţii spontane, provocate de ceea ce citea. Înfăţişare lui, văzută atunci, de la distanţă, m-a făcut să mă gândesc la o mare zbătându-se între flux şi reflux.

A ales nişte cărţi, le-a plătit, apoi a dat să iasă din stand. Venea înspre mine. Acum îşi pusese masca de scriitor inaccesibil, mereu preocupat de subiecte acaparante. A ajuns în dreptul meu. De aproape, mi-a părut un adolescent cuminţit. Dar, în ciuda tinereţii sale (îmblânzite întru câtva de culoarea grizonantă a părului), afişa o siguranţă care mă intimida. L-am privit complice, aşa cum mă privise el în aprilie, în Sala Oglinzilor. Mi-a întors un zâmbet stingher. Nu cred că îşi amintea de prima noastră ,,întâlnire”… L-am salutat. Am intrat în vorbă. Pe neaşteptate, l-am întrebat dacă acceptă să îmi acorde un interviu. Mi-a răspuns cu un ,,da” uşor încurcat, un ,,da” care m-a făcut să bănuiesc că nu se va ţine de cuvânt. Negocierea interviului s-a încheiat cu un schimb de adrese electronice.

29 august: Descindere intempestivă în redacţia Contrafortului, din Chişinău, revista basarabeană la care Vitalie Ciobanu lucrează ca redactor-şef, din 1994. Cum e-mailurile pe care i le-am trimis – o vară întreagă – au rămas fără răspuns, iar convorbirile telefonice cu cei de la Contrafort s-au încheiat cu tot atâtea eşecuri în tentativa de a-l contacta, am hotărât să îl iau prin surprindere.

Sediul revistei este amplasat la ultimul etaj al clădirii în care se află şi birourile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Redacţia e o odaie mică, înghesuită, protejată împotriva oaspeţilor nepoftiţi (ca mine!) de o uşă de metal, îndărătul careia se găseşte o altă uşă, din lemn. Acolo, printre etajerele sufocate de cărţile ce sosesc în valuri la redacţie, printre mesele strivite de greutatea Contraforturilor mai vechi, l-am găsit, lucrând la computer, pe Vitalie Ciobanu. Zărindu-mi expresia victorioasă pe care am arborat-o de îndată ce am dat cu ochii de el, a rămas înmărmurit. Din prima secundă a revederii noastre, am reluat vechiul dialog al privirilor (înfiripat pentru întâia oară în aprilie, în Sala Oglinzilor), în care, de această dată se succedau, ca nişte replici rostite pe nerăsuflate: stinghereala, vinovăţia, împăcarea, înţelegerea. Apoi, am început să povestim. Fireşte că am discutat despre interviu, renegociindu-l: urma să îl realizăm printr-un schimb de e-mailuri, până la sfârşitul anului.

31 decembrie: Printre e-mailurile cu mesaje de Anul Nou, mă aştepta interviul promis. Am redescoperit în răspunsurile lui Vitalie Ciobanu fermitatea, rigoarea, sobrietatea şi forţa discursivă pe care i le cunoşteam, atât de bine, din cărţile sale. Și un soi de sensibilitate bine strunită, care, până acum, îmi rămăsese străină.

*

„Hărţile afective” ale literaturii

− Am citit undeva despre pasiunea dumneavoastră pentru hărţi. Să ne imaginăm că existenţa vi se aseamănă cu o hartă în continuă expansiune, cuprinzând teritorii deja cucerite, continente pe care urmează să le anexaţi imperiului dumneavoastră sufletesc, locuri în care vă simţiţi acasă, lumi ce par imposibil de explorat, dar pe care aţi dori să le cunoaşteţi cu orice preţ (mă refer, desigur, la reperele subiective ce vă configurează destinul). Cu alte cuvinte: cum arată – în acest moment – ,,topografia exactă a visurilor dumneavoastră”, domnule Vitalie Ciobanu?

− Îmi plac hărţile vechi, aţi reţinut bine, le privesc ca pe nişte opere de artă, ca pe nişte tablouri în sine. Spre deosebire de hărţile de azi, atât de exacte şi sofisticate, dar a căror arogantă precizie nu conţine nici un „fior” afectiv – sunt doar nişte schiţe lipsite de viaţă –, hărţile vechi, medievale sau cele din epoca luminilor, sunt profund umane, individualitatea lor derivă chiar din indeterminarea de care „suferă”, emană din contururile vagi ale continentelor pe care le desenează, cumva în stilul picturii naive, de parcă acele forme bizare de relief ar fi ieşit tocmai atunci din mare, născute printr-o misterioasă ebuliţie, deopotrivă geologică şi mentală – cum se întâmpla în perioada marilor descoperiri geografice… Sigur că nici un navigator din prezent nu s-ar mai înarma cu aceste „îndreptare” atât de aproximative, cel mult le-ar pune în ramă, folosindu-le pe post de ornamente într-o cabină de pe vas sau în camera de oaspeţi de acasă, în schimb, un antropolog, un istoric sau un poet va culege din aceste descrieri insolite ale unor locuri reale (alături de hărţile unor ţinuturi imaginare, mitologice) sugestii extrem de interesante, informaţii despre meseriaşii-artişti care le-au întocmit, despre gradul de cunoaştere a lumii la data respectivă, dar şi ceva despre felul în care europenii vechi îl concepeau pe „celălalt”, pe străinul de departe, înzestrat mai degrabă cu veşmintele angoasei şi fricii lor de alteritate decât cu atribute clare şi calităţi verosimile.

Am acasă câteva hărţi din secolele XIV, XVII şi XVIII, am dat mulţi bani pe ele. Una, de exemplu, am găsit-o într-un anticariat din Madrid. Alta am cumpărat-o de la buchiniştii de pe malurile Senei. O hartă a Boemiei şi a Pragăi din epoca lui Jan Hus am achiziţionat-o în cartierul evreiesc, după ce bătusem toată noaptea străzile înguste şi întortocheate, cercetând dughenele de antichităţi atât de numeroase în oraşul de pe Vltava – cândva, un renumit centru al alchimiştilor din Europa…

„Topografia visurilor mele”, la care faceţi referire, citând dintr-un eseu al meu, se pliază pe aventurile spiritului, e o hartă a proiectelor mele literare, pe care le nutresc din cele mai diverse surse. Cumulate, acestea ar alcătui un şir nesfârşit de holograme. Luaţi o hartă veche sau un tablou aparţinând unui maestru din trecut, suprapuneţi peste el banda unui film şi o partitură muzicală, şi veţi obţine un palimpsest psihedelic, transpunerea visurilor ce vă locuiesc – fireşte, dacă acestea au corespondenţe culturale. Adevărul este că tehnologiile de azi ne vertebrează imaginarul, la fel cum ne sporesc capacităţile senzoriale. Amintiţi-vă de Tarkovski, cel care crea, la bordul unei staţii spaţiale, în Solaris, un copleşitor sentiment de singurătate şi imersiune metafizică, graţie acelui tablou de Pieter Bruegel cel Bătrân („Vânătorii pe zăpadă”), derulat milimetric în unduirea preludiului în fa minor al lui Bach. Aş mai aşeza alături tablourile lui Leonardo Da Vinci cu turnurile Florenţei renascentiste în fundal, şi nuanţele ocru ale neorealismul italian din anii ’60. Sunt dimensiuni ale universului, imbricate unele în altele, pe care le traversez ca un pendul, în largi amplitudini. Surprind cu ochii minţii ţinuturi fabuloase, acoperite de un cer neînchipuit de senin, scăldate de apele calde ale Mediteranei, toamnele sepia din Berlinul lui Marlene Dietrich, Parisul saloanelor aviatice de la începutul veacului trecut, dar şi drumurile şerpuitoare ale Basarabiei interbelice, pline de convoaie de refugiaţi, înecate în lacrimi şi în nori de praf, la 28 iunie 1940 – este momentul de inflexiune al istoriei, răscrucea de la care pentru noi, cei „de dincolo”, lucrurile au luat-o razna. Cum ar fi arătat România, cum am fi arătat noi, am fi fost aceiaşi, am fi purtat acest dialog, dacă nu venea tăvălugul nazismului şi al comunismului? Ce fel de literatură am fi făcut?

În „malaxorul” actualităţii. Riscurile gazetăriei pentru un scriitor de ficţiune

− Ce/cât loc ocupă în această geografie afectivă spaţiul prozei de ficţiune pe care, altminteri, vi l-aţi adjudecat la debut?

− Aproape în totalitate. Trăiesc ca să scriu. Sau poate scriu ca să trăiesc, rostind, pe urmele lui Proust: „realitatea nu există pentru noi atâta timp cât ea nu a fost recreată de gândirea noastră”. Nu-mi pot reprezenta propria viaţă în afara preocupării de a fixa pe hârtie (pe monitor) evenimentele propriei mele intimităţi. În afara nevoii de a-mi explica, de a pătrunde misterele lumii. Literatura este pentru mine o aventură a cunoaşterii, nu numai o delectare superioară, modalitatea de a-mi pune întrebări fără răspuns, chiar dacă ceea ce rezultă din această îndeletnicire răspunde unor canoane ale meseriei. Am debutat cu un roman, Schimbarea din strajă (Chişinău, Ed. Hyperion,), parcă acum un secol!, în 1991. Cartea a apărut într-un tiraj enorm pentru timpurile noastre avare şi capitaliste – 20.000 de exemplare. Am continuat să scriu proză scurtă, fără să public în volum, şi să lucrez la un al doilea roman, pentru care mă tot „antrenez” (un antrenament ce tinde să uite „campionatul” în vederea căruia se face, la fel ca aşteptarea lui Giovanni Drogo pe zidurile fortăreţei Bastiani, intrată de mult în eroziune – aşteptarea, nu fortăreaţa). Am scos câteva cărţi de eseuri şi cronici literare, precum şi un volum de texte politice şi un jurnal de călătorie (ultimul în colaborare cu Vasile Gârneţ). Revista Contrafort îmi ia mult timp, de fapt mi-l absoarbe ca un aspersor insaţiabil. Nu am cum să abandonez această revistă – este „opera” noastră colectivă, a mea şi a lui Vasile –, am pus multă trudă şi speranţă la temelia ei şi, în pofida dificultăţilor, Contrafort a continuat să apară: vom face în octombrie anul acesta 15 ani de la momentul lansării, şi asta într-un loc sterp ca Basarabia – sterp în „mijloace de producţie”, în salahori, nu în „materie primă” – un loc în care totul parcă e făcut să se surpe, fără strălucire, ca într-un mit degradat.

Am mai colaborat în aceşti ani cu diferite cotidiene din România – cele care mai manifestă, ocazional, interes pentru tematică basarabeană şi ex-sovietică în general, nu este cazul acum –, şi bineînţeles cu revistele literare. Continuu să „vorbesc”, săptămânal, la Radio Europa Liberă. Ca să faci, cu adevărat literatură, ca să nu mai fii un „scriitor de week-end”, ar trebui să evadezi din malaxorul actualităţii, care în Moldova de peste Prut este foarte demoralizant, îţi macină nervii, îţi solicită tot felul de implicări, mai ales că mai sunt şi preşedinte al PEN Clubului de la Chişinău.

− Resimţiţi îndepărtarea de literatura proprie şi ,,virajul” spre eseul politic ca pe un sacrificiu sau ca pe o fatalitate?

− A fost un „derapaj” inevitabil. Începi să faci publicistică sub presiunea evenimentelor şi a nedreptăţilor. În cazul meu, nu este vorba de pasienţe intelectuale – „cine cu cine se combină şi ce iese din asta” – ci o replică motivată de o stare de revoltă şi indignare. Este mai mult o încercare de a influenţa mersul lucrurilor, decât un exerciţiu contemplativ. De aceea, am considerat mult timp calitatea de „analist” improprie posturii din care îmi scriam textele pe teme politice. Când este vorba de o comunitate străină, ce nu îţi angajează afectivitatea – familia, memoria, destinul personal –, da, vei spune că eşti un cercetător, poţi uneori să şi experimentezi. Aşa cum fac unii politologi ruşi sau occidentali cu Republica Moldova, situând-o sub un fel de clopot de sticlă, exersând tot felul de scenarii de evoluţie şi identităţi insolite pentru această zonă „sărită” din schema obişnuită, prin care se străduiesc să valorifice nişte prefabricate ideologice, de tipul „omul nou”, înainte de 1989, sau „a treia cale”, „istm” între Est şi Vest, „Elveţia răsăritului” – denominaţii pretenţioase şi absconse menite să camufleze aceeaşi (sau o altă) servitute a Basarabiei faţă de Rusia. A fost o perioadă când scriam cu patimă, nu reuşeam să-mi reprim un anumit impuls moralizator, voiam neapărat să „învăţ”, să „trasez”, să „marchez” perspective, misiuni, obiective…

Încet-încet, cred, m-am debarasat de această ispită, şi chiar am ajuns să consider că aceleaşi lucruri spuse pe un ton mai scăzut, mai ponderat, într-un limbaj mai puţin contondent, sunt mai bine auzite, capătă mai multă putere de convingere chiar şi în ochii adversarilor tăi. Colaborarea cu Radio Europa Liberă a fost o bună şcoală în această privinţă: la început mă simţeam frustrat că trebuia să-mi reprim opţiunile politice şi pulsiunile justiţiare, ca să sfârşesc („sfârşesc” e un mod de a spune) prin a aprecia rigorile unei politici editoriale şi… formatul scurt. Acest „pat al lui Procust” – patru minute câte ţi se rezervă pentru un comentariu radiofonic – te aruncă brutal spre ţinta demersului tău, te obligă să decelezi între esenţial şi secundar, iar mesajul devine mai percutant şi mai eficient. Jurnalismul de tip anglo-saxon este opţiunea mea. Aş recomanda tuturor acest exerciţiu de concizie, de austeritate verbală: în primul rând, e un mod de a ne salva timpul unii altora, în al doilea, e o şansă de a recupera greutatea cuvântului, de a-i reda gravitatea şi profunzimea. Un analist, un comentator autentic nu ar trebui să facă partizanat politic. „Tonul neutru” nu înseamnă imparţialitate. Să nu pledezi pentru oameni, ci pentru idei – iată forma pură a angajamentului intelectual! –, să nu ai pasiuni private, ci idealuri pe care să le poţi declara public în orice moment al existenţei tale.

„Epurarea de sentimente” m-a ajutat să-mi delimitez mai clar registrele scrisului. Publicistica e una, literatura e alta. Experienţa de gazetar este benefică pentru un scriitor, pentru că îl conectează la zvâcnetul actualităţii, în acelaşi timp, comportă nişte riscuri: îţi amplifică scrupulele, te învaţă să arunci mereu priviri peste umăr. Acest reflex, în literatură, uneori devine o frână. Şi despre critica literară prea intens practicată se poate spune că îţi erodează spontaneitatea. Te face prea analitic, prea calculat. Ca prozator, e bine să nu-ţi pese, trebuie să ştii să-ţi „dai drumul”, să tai parâmele care te leagă de tot felul de convenţii şi coduri sociale. Aceasta este problema mea când încerc să scriu literatură: e o luptă cu limitele pe care mi le-am impus, râvnind la rigoarea criticului literar şi la sobrietatea jurnalistului politic.

,,Conflictul generațiilor” și problema responsabilităților morale

− Vă rog să comparaţi conflictul dintre generaţiile literare basarabene, declanşat în anii `90, cu cel iscat – în aceeaşi perioadă – în breasla scriitorilor din România.

− Există o dialectică a literaturii, o înnoire a formelor artistice, care naşte inevitabil coliziuni între generaţii. Ele sunt fireşti şi benefice pentru sănătatea unei culturi. În România, optzeciştii au putut să intre în prim-plan, în deplină măsură, abia după 1989. Acum, ei sunt cei contestaţi de scriitorii mai tineri. Ceea ce mă face un pic melancolic. Nu acesta a fost idealul nostru: să contestăm în numele celor ce vor veni după, pentru dreptul lor de a ne contesta, la rândul-le? În condiţii de libertate e simplu să negi, să dai cu tifla, chiar să jigneşti – nu rişti nimic. Singura exigenţă, după mine, este ca discuţiile să se poarte pe un ton civilizat, să excludă atacul la persoană. Cred că optzeciştii sunt primii care să înţeleagă asta. Or, ceea ce am văzut, de pildă, în revista Vatra, în anumite perioade – atacuri înverşunate dintr-o parte şi alta – m-a uluit şi m-a oripilat. O plăcere a desfiinţării aproape patologică era servită pe post de „polemică între scriitori”…

În Basarabia, confruntarea inter-generaţionistă a început ca o delimitare estetică faţă de tradiţionalismul endemic al locului, dar şi ca o baricadă morală, a fost şi un conflict al biografiilor. Am avut, cred eu, destul temei să reproşăm unor scriitori şi oameni de cultură mai vârstnici atitudini nedemne şi eronate în aceşti ani, post-sovietici. Da, au plătit un tribut înainte de 1989. Demnitatea a fost o avis rara printre intelectualii basarabeni, dar şi represiunea – să nu uităm! – a fost teribilă. Noi, acolo, aveam şi jugul colonial, nu numai pe cel ideologic. Spiritul creator a fost pus într-un fel de „cizmă spaniolă”, pentru a fi frânt. „Refugiul în estetic”, din anii ’60-’70, în România, în Basarabia era văzut în continuare ca un delict penal, exact ca în timpurile proletcultismului. Erai suspectat dacă foloseai prea multe cuvinte „româneşti” (recte: neologisme), dacă rosteai vocalele cu prea multă dezinvoltură, dacă nu te gângăveai, dacă te exprimai coerent. Mă întreb mereu dacă în aceleaşi condiţii, în perioada sovietică, noi, tinerii de azi, am fi avut un comportament mai onorabil. Tocmai de aceea, trădările în condiţii de libertate nu mai au nici o scuză, căci nu ne mai stă nimeni, literalmente, cu pistolul la tâmplă. Pe de altă parte, nu putem îngheţa orice dezbatere asupra conduitei intelectualului, a raporturilor sale cu Puterea, sub specia ascendenţei biologice. Adică: „nu aveţi dreptul să vorbiţi, pentru că n-aţi trăit asta!” Eu le-aş răspunde în felul următor: „dacă aţi suferit, stimaţi confraţi mai vârstnici, aţi suferit şi pentru dreptul nostru de a vă judeca, de a vorbi deschis despre compromisurile pe care le-aţi făcut.”

Nici un fel de tabu nu mai poate fi acceptat, că e vorba de cultură sau de viaţa publică. Dar te aude cineva? Am fost atacaţi mizerabil, pe la spate, turnaţi la „palate”, calomniaţi în fiţuicile naţional-patriotice de o parte şi alta a Prutului şi chiar „gratulaţi” de fosta conducere „apolitică” a Academiei Române, ne-au fost agăţate cele mai infamante epitete – masoni, pro-semiţi, pro-maghiari, „federalişti”, „sorosişti” –, unii au pretins că am fi plătiţi de CIA şi de KGB (mai ales despre ultima „afiliere” vorbeau tocmai cei cu musca pe căciulă). Dosarul acestei bătălii generaţioniste (cum impropriu a fost numită ea până la un punct) a fost prea des invocat pentru a mai insista acum.

„Secretele” interzise ale Şeherezadei; lumea cowboy-lor şi a piraţilor. Show-ul cenaclist ca rampă de lansare în viaţa literară

− Domnule Vitalie Ciobanu, exegeţii remarcă faptul că scrisul dumneavoastră nu suferă de provincialism. În ce măsură a contribuit tatăl dumneavoastră, care v-a fost profesor de limba şi literatura română, la formarea dumneavoastră ca scriitor imun la maladia provincialismului?

− Tatăl meu, Ion Ciobanu, m-a învăţat să citesc şi să scriu cu litere latine, pe atunci interzise. Prima mea carte românească a fost O mie şi una de nopţi – o ediţie superbă, pe care o mai păstrez şi azi. Eram mic, să fi avut vreo 8 ani pe atunci, o priveam cu fascinaţie, îmi plăceau coperţile ei, imitând un vechi manuscris persan, cu motive orientale incrustate, ferigi şi ogive medievale, cu incunabule împodobind începutul fiecărui capitol. Sufeream crâncen că nu deţineam „cifrul” către acea lume misterioasă şi atrăgătoare, astfel încât, într-o după amiază de sâmbătă, era – îmi amintesc – o zi caldă de mai, l-am sâcâit pe tata până m-a învăţat să desluşesc alfabetul acela magic, deschizându-mi accesul către nişte comori mult visate. Pot spune, aşadar, că mi-am făcut intrarea în limba română scrisă prin poarta minunată a poveştilor Şeherezadei… După aceea i-am citit cu nesaţ pe cronicari: Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin – de unde şi gustul pentru istorie, care şi-a spus cuvântul în romanul meu de debut. Am încercat în cartea asta să îmbin tehnici literare postmoderne, evadând într-o epocă frământată: secolul al XVIII-lea, sfârşitul domniei lui Grigore Ghica al III-lea, decapitat de turci la 1777, în casa „ambasadorului” de la Iaşi al Sublimei Porţi, care îl invitase la o „cină diplomatică”, după obiceiurile vremii… Dar am luat aceste evenimente mai degrabă ca pretext, ca fundal general, pentru a modela caracterul unor personaje angrenate într-o dispută ideologică şi morală, cu aluzii transparente la problemele contemporane, la trăsăturile noastre naţionale, imuabile…

Tata, care mi-a fost şi profesor de limba şi literatura română în şcoală (de pe atunci am început să exersez… dedublarea personalităţii, pentru că acasă eram fiul lui, iar la şcoală – elev, ca toţi ceilalţi, şi această convenţie funcţiona ireproşabil în pofida teribilei şi uneori amuzantei ambiguităţi pe care o producea…), mi-a pus în mână cărţile de căpătâi – clasici români şi mari autori din literatura universală –, pe care le procurase într-o vreme când încă se mai găseau în librării (în anii de studenţie, deja, a trebuit să fac, împreună cu alţi colegi, incursiuni pe la librăriile „Drujba” de la Odessa, Kiev sau Moscova, care comercializau carte românească, pentru a-mi completa lecturile). El m-a învăţat să mă raportez în ceea ce scriam, din prima clipă în care observase, trezindu-mi-se, un germene de „spirit critic”, la literatura română contemporană, nu la compunerile „scriitorilor poporului din RSS Moldovenească”, cei care ne-au lăsat un vraf de maculatură complet inutilizabilă estetic şi nocivă ca mesaj politic. Poate de aceea n-am fost deformat ca alţii.

− Când aţi început să scrieţi? V-aţi exersat condeiul compunând şi publicând proză scurtă înainte de apariţia romanului dumneavoastră de debut – Schimbarea din strajă? Aţi scris versuri vreodată?

− Nu, nu am scris versuri decât ocazional, ca elev, nu m-a atras prea tare poezia. Poate a fost şi un mic… protest interior faţă de avalanşa de „lirism” cu care erau garnisite manualele de literatură şi scenariile diverselor serbări şi manifestaţii aniversare din şcoală. Şi tata, ca profesor, mi-a înţeles perfect această reticenţă. De când mă ştiu, m-au captivat naraţiunile, în special marile naraţiuni, mai puţin proza scurtă. Am fost un copil precoce într-ale scrisului. Fraza aceasta, cu precocitatea, nu mă individualizează în raport cu alţi confraţi de condei, nu neapărat: aceeaşi constatare o poţi găsi în majoritatea interviurilor sau a cărţilor de memorii, semnate de felurite celebrităţi…

Am început să scriu proză dintr-o nevoie spontană, genuină, întrucât nu mă mulţumeau lecturile mele romantice din acea perioadă, şi asta sună destul de prezumpţios, pentru că era vorba totuşi de autori de primă mână ai genului, precum Jules Verne, Dumas-tatăl, Jack London, Main Reed, Fenimore Cooper, Karl May ş.a.. Într-o vacanţă de iarnă, eram în clasa a VII-a, am umplut un caiet gros de 40 de pagini şi, tot aşa, am continuat şi în lunile următoare să descriu cu îndărătnicie aventurile unor cowboy şi piraţi din Mările Sudului, până mi-a ieşit un fel de roman. I-am pus titlul Sfârşitul Rechinului Negru. Am „descins” cu aceste 6-7 caiete groase la Chişinău, la un concurs republican ce îşi propunea să descopere tinere talente în diferite discipline predate în şcoală. Am venit pe o listă adiţională, în afara concursului (ratasem startul cu înscrierea), dar am avut şansa să-i atrag atenţia scriitorului Nicolae Dabija, aflat în juriu (este, da, aceeaşi persoană cu redactorul-şef de acum al săptămânalului Literatura şi Arta – pe atunci era mai tânăr ca mine, cel de azi, şi încă nu ştiam, nici el şi nici eu, că peste ani, după căderea URSS-ului, vom avea divergenţe estetice şi de orientare ideologică pe teme ca postmodernism, europenitate, decomunizare, moralitate în cultură ş.a.). El mi-a citit caietele şi apoi m-a încurajat să continui, împrumutându-mi cărţi din biblioteca lui. Doi ani mai târziu, îmi terminasem romanul şi publicasem câteva fragmente în presa culturală de la Chişinău, sprijinit şi de un alt scriitor, Alexandru Gromov, care mai era şi traducător, critic şi un redactor de limbă foarte apreciat, căruia îi port o vie recunoştinţă pentru sfaturile sale de „mentor” delicat şi sagace. Apariţia primului fragment din „romanul meu picaresc” în ziarul Tinerimea Moldovei mi-a dat însă un sentiment amestecat de mândrie şi… jenă în faţa colegilor mei de şcoală. În mintea lor, scrisul, literatura nu erau o preocupare prea bărbătească, cum erau, mai degrabă fotbalul, motocicletele şi fetele…

Sfârşitul Rechinului Negru nu a mai apărut în volum, a rămas o experienţă a adolescenţei, prima mea întâlnire, înfrigurată, cu scrisul literar, cu „febra creaţiei”. Dar, „în epocă”, mi-a mai adus ceva beneficii… de imagine. În clasa a IX-a am participat, cu romanul în raniţă, la Olimpiada republicană de Literatura Română sau „moldovenească” – aşa i se spunea. Concuram, după proba scrisă, pentru locul I, câştigător, cu Emilian Galaicu-Păun – a fost prima dată când ne-am întâlnit, între timp am devenit buni colegi şi prieteni. Pe atunci însă el era deja o tânără vedetă literară, locuia în Chişinău şi publica de mai mulţi ani versuri în presa centrală. Anonimatul meu provincial nu-mi dădea nici o şansă în faţa lui. Ce a impresionat până la urmă comisia de examinare a fost teancul acela de circa 250 de pagini bătute la maşină, înmănuncheate sub genericul „roman”, pe care li-l pusesem pe masă, şi în consecinţă mi-am adjudecat victoria la Olimpiadă.

Un al doilea episod pe care l-aş evoca a venit un an mai târziu. Eram în clasa a X-a şi Nicolae Dabija m-a invitat la o şedinţă a cenaclului Dialog, pe care îl modera la Uniunea Scriitorilor de la Chişinău. Vacanţă de iarnă, zăpadă abundentă, un timp al poveştilor… Îmi amintesc, sala cea mare era plină ochi, poetul Dabija pe scenă, conducând şedinţa, eu mă aşezasem în ultimul rând. Purtam nişte bocanci grei, ca de alpinist, şi un fel de uniformă semi-şcolară. Stabilisem în prealabil că mă va prezenta ca pe un tânăr talent, pe care l-a descoperit la Floreşti – în fosta moşie a lui Miron Costin (azi avem acolo chiar şi o statuie a cronicarului, inaugurată după ‘89) – şi când mă va anunţa, „oficial”, eu voi urca pe scenă şi voi spune la microfon ceva despre mine: cum am scris romanul, ce lecturi, ce pasiuni am etc. Era un scenariu construit cu minuţie. Când mi-a rostit numele la microfon, inima a început să îmi bată în piept nebuneşte. Am pornit spre scenă tropăind zgomotos cu bocancii aceia uriaşi, întorcând spre mine zeci de capete curioase. Nicolae Dabija stătea la o măsuţă de reviste, de unde dirija cenaclul, pe scenă eram numai noi doi. Şi acolo, la microfon, în picioare, am simţit că mi se înmoaie genunchii. Am spus „buna seara” şi m-am blocat.

Dabija, plin de bunăvoinţă, a dat din cap, îndemnându-mă să vorbesc, să povestesc despre mine. A fost greu pană am rostit prima propoziţie, mai coerent, după care m-am declanşat… Am văzut că lumea aplaudă şi am luat-o ca pe un succes incontestabil, care mi-a demolat subit toate complexele, toate emoţiile. Am început să zic că îmi place literatura, că voi deveni şi eu scriitor, că voi fi cu certitudine coleg cu ei, cei veniţi să mă asculte, că voi publica şi eu nişte cărţi la Chişinău şi că ne vom întâlni peste câţiva ani ca nişte egali pe culoarele Uniunii etc., (asta s-a şi întâmplat ulterior… dar, atunci, vorbele mele aveau un aer absolut burlesc şi neverosimil). Era un adevărat delir, sala râdea şi aplauda încontinuu, ceea ce, fireşte, îmi dădea un şi mai mare curaj. Nicolae Dabija, moderatorul, îmi făcea semne disperate din colţul lui ca să mă opresc, să închei, că am vorbit destul şi… foarte convingător, dar nu-l luam în seamă… Azi, când mă gândesc la episodul respectiv, mi-e cam jenă de comportamentul meu prea libertin, prea… dezmăţat, ieşit din „standardul” de cuminţenie şi devoţiune faţă de „cei mari”, de care ar fi trebuit să dea dovadă un june aspirant la gloria literară. Impresiile acestea s-au mai tasat în timp; însă atunci, imediat după şedinţă, în biroul d-lui Dabija, când am realizat proporţiile show-ului pe care îl dădusem, îmi venea să intru în pământ de ruşine…

Tentaţia „grădinii fermecate”

− Ce modele umane sau literare v-au influenţat cariera scriitoricească?

− Nu cred că mă deosebesc prea mult în ce priveşte „modelele formative”: Kafka, Proust, Borges, Robert Musil, Thomas Mann, Faulkner, Buzzati, Cortázar, Dostoievski, Gombrowicz. Sau, în literatura română: Monica Lovinescu, Andrei Pleşu, Mircea Ciobanu, Gellu Naum, Augustin Buzura, Sorin Titel (păcat că nu este reeditat!), Radu Petrescu, Gheorghe Crăciun…

− Când lepădaţi ,,roba analistului politic”, vă (mai) întoarceţi la literatură cu aceeaşi frenezie cu care, în postura de scrib-adolescent, obişnuiaţi să vă retrageţi ,,în grădina fermecată” din preajma casei părinteşti, pentru a îndeplini un impresionant ritual al cititului şi al scrisului?

− Mă întorc la literatură, dar fără nici un ritual, scriu încolţit de imperativul urgenţei, al restanţelor ce mă apasă. Am fost izgonit din Paradis şi nu pot decât spera că intensitatea cu care resimt această „cădere” îmi va răscumpăra ceva din condiţia actuală. Am cunoscut însă multe experienţe interesante, oameni de valoare şi locuri („hărţi spirituale”) fascinante pentru un creator – toate acestea îşi cer dreptul la cuvânt. Le datorez o minimă satisfacţie, indiferent de cum se vor mai arăta vremurile.