O melancolie tandră

Tăioasă. Abruptă. Nesupusă. Aproape sfidătoare. Deloc concesivă. Demnă.

Urmăresc, pe internet, un interviu cu Cezara Kolesnik. S-a întors din străinătate (unde s-a stabilit de mulți ani) la Chișinău. Acum este invitată la o emisiune TV. Reporterul îi pune întrebări tembele. Cezara răspunde cu asprime.

Cezara Kolesnik este pictoriță. A făcut la Chișinău o parte din studiile în domeniul artelor plastice. Apoi, în 2000 a plecat din Republica Moldova, ca să studieze în Franța. A absolvit un master la Sorbona. Și-a ales să locuiască o vreme la Paris.

Lucrările ei – explică reporterul – au fost expuse în capitala Franței, la Bruxelles (unde Cezara locuiește acum), la Istanbul, Amsterdam, Lausanne, Dijon, București, Chișinău… Dar cele mai importante expoziții încă n-au avut loc… îl oprește ea pe jurnalist…

Ce contrast între ipostaza de pe ecran și picturile luminoase, care ies din mâinile ei! – îmi spun.

*

Acum trei ani, o prietena din Chișinău mi-a dăruit o miniatură a Cezarei Kolesnik.

Niște flori făcute din inimaginabil de multe nuanțe de galben, așezate – îmi închipui eu – într-o cană din lut alb. Un tablou cu un titlu contrariant: Melancolie.

*

O melancolie tandră, ca un apus peste o pădure întomnată.

*

Și totuși, acea nesupunere pe care am descoperit-o în interviul televizat se-ascunde și în picturile ei. Îndeosebi în cele nonfigurative. Dar, prin felul în care își urmează cu obstinație temele, și în celelalte lucrări: duioase, calme, locuite de copii triști ori veseli; jucăuși sau somnolenți; îngreunați de griji venite prea devreme. Sau în tușele din tablourile cu niște copaci de culoarea așteptării, a speranței, a răbdării, a prieteniei, a bucuriei…

Iar melancolia pe care am descoperit-o într-o miniatură primită acum trei ani răzbate de sub platoșa de cruciat a Cezarei Kolesnik. Un cruciat al lumii ei, în care copiii sunt stăpâni. Cu toată candoarea lor. Cu toată bunătatea și gingășia care au dispărut – parcă – din jurul nostru, ca să se refugieze – întregi – în picturile artistei.

*

– Să pornim chiar de la afirmația de pe Facebook, transformată în pretext al dialogului nostru: ,,Câteodată vreau să trăiesc doar în picturile mele”. În ce pictură a ta ți-ar plăcea să trăiești – acum? De ce?

– Rețelele de socializare există pentru a împărtăși o stare sau un sentiment de moment.

În acel moment, cred că îmi era foarte dor de soare (fiindcă aici, în Belgia, soarele apare rar), dar cred ca era și „ras le bol”-ul cum zic francezii… Eram sătulă de toată foiala din jur: campionatul de fotbal, politica din Patrie, declarațiile absurde ale politicienilor moldoveni; de toate aceste informații cotidiene inutile care roiesc în jur și de care e bine să te debarasezi, fiindcă te parazitează.

Când am scris notița pe Facebook, aveam acel sentiment ca aș vrea să mă scufund total în picturile mele, ca într-o mare, și să nu mai aud niciun zgomot. M-aș fi refugiat mai ales în ultimele picturi ale mele – în Grădinile fermecate.

Această serie de lucrări noi e, de fapt, amintirea unei zile anume. O zi scăldată în acel soare care exista în copilărie. Și în acea plenitudine pe care nu ți-o poate fura nimeni. În anume acea singurătate care pentru mine e sinonimă cu dialogul interior și cu o liniște absolută. Îmi închipui că grădinile Paradisului ar trebui să fie ca niște grădini secrete ale copilăriei.

– În ce pictură a ta ți-ar plăcea să trăiești când ești: fericită; îndrăgostită; împlinită; înțeleasă; disperată; solitară; neînțeleasă; respinsă; abandonată?

– Foarte grea întrebare, cu o multitudine de răspunsuri posibile.

Sincer, nu mă prea recunosc în multe din stările enumerate mai sus. Disperarea, abandonul, respingerea și neînțelegerea sunt stări și momente de ruptură interioară, care se depășesc doar prin lucrul asupra propriei persoane, asupra modului tău de a gândi și de a reacționa. Nimeni nu-ți poate aduce fericirea în brațe, fericirea vine din interior. Pentru ea trebuie să construim un cuibușor cald, în care să o păstrăm și să o creștem.

Eu încerc să trăiesc cât mai mult în prezent și încerc să modelez acest prezent fără a cădea în extreme. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg lucruri atât de simple, dar esențiale echilibrului interior.

Deci, la întrebarea ta aș răspunde din nou: Oricând aș evada în picturile din ultima serie pe care am realizat-o – în Grădinile fermecate. E starea care îmi corespunde cel mai bine în acest moment.

– Arborii tăi au culoarea așteptării, a speranței, a melancoliei, a răbdării, a prieteniei, a bucuriei… Ce culoare au, pentru tine: furia; intransigența; revolta; abandonul; exaltarea; neputința; tandrețea; acceptarea; neacceptarea; devotamentul; singurătatea; cruzimea; moartea; libertatea; înstrăinarea?

– E puțin stranie pentru mine această listă de stări și de cuvinte contradictorii. Dacă citești și examinezi atent lucrările mele, ai să observi că nu am nicio temă legată de furie, revoltă, neputință, moarte, înstrăinare – toate aceste trăiri apăsătoare, cu o încărcătură negativa.

Aș scoate din aceasta lista doar singurătatea și libertatea care sunt două stări foarte strâns legate. Cât despre abandon, acceptare, devotament și tandrețe, vorbește seria Odă Copilăriei, realizată în 2009, în care găsești copii-simbol al acestor stări.

– Cu cine te-ai plimba prin acest oraș al tău? Prin orașele tale invizibile?

– Mă plimb acolo cu orice vizitator al atelierului meu care are nevoie de acea plimbare imaginară.

– Imaginează-ți că, în amiaza mare, pe aceste străzi însorite te întâlnești cu unul dintre copiii pictați de tine și vă petreceți o parte din zi împreună.

Ce faceți – în orele cu pricina?

– Cred ca ne-am juca de-a ascunselea, am construi un scrânciob, am culege cireșe sălbatice, și mere verzi, am urmări cum se rostogolește soarele, după dealuri. ,,Sunny roads” (așa se numește pictura!) nu sunt străzi, ci drumuri însorite, drumuri care duc spre soare.

Știu ca tot pomenesc soarele, dar, în Belgia, îmi pare că e încă iarnă 🙂 .

– Picturile tale în care apar copii (că e vorba de acelea cuprinse în ciclul Odă Copilăriei, că e vorba de cele din seria dragonilor visători sau de altele – cu grădinile fermecate, locuite tot de copii) mă fac să mă gândesc la ingenuitate, la vulnerabilitate, la duioșie, la interiorizare. Desigur, copilăria înseamnă ȘI unele din aceste lucruri. Cum îți păstrezi și cum îți aperi tu ingenuitatea, duioșia, în lumea aceasta, de un pragmatism feroce?

– Îmi este încă greu să înțeleg lumea în care trăiesc, mă obosesc superficialitatea, politica, războaiele, agitația, batjocora față de oameni, față de animale, față de natură…

Câteodată vreau sa trăiesc doar în picturile mele...

Să mă izolez pe insula mea de căldura și culoare.

Sunt, cred, o norocoasa că pot să pictez și că pot evada cât îmi doresc, într-o lume mai bună, mai colorată și mai umană. Fiecare pictură nouă e, pentru mine, o ușă care se deschide înspre această lume, de asta continui să pictez. Pictând, revin la sursa energiilor interioare, îmi amintesc cine sunt eu și ce vreau să transmit altora…

– Cineva te-a întrebat cândva unde te simți acasă. Ai răspuns că ești ca un melc – casa ta e mereu cu tine. Ce amintiri ale tale, ce culori, ce emoții ai lua cu tine, dacă ți s-ar cere să te muți undeva, păstrând doar aceste lucruri?

– Sunt ca un melc sau ca un nomad…

Anul acesta vor fi 17 ani de când am plecat din Republica Moldova. Mutări au fost multe și diverse, mereu a fost nevoie să renunț la ceva.

Cu timpul, am înțeles că tot ce e mai important e doar în interiorul tău, iar această ,,bogăție” nu ți-o poate lua nimeni și nu o poți lăsa nicăieri.

Atașamentul față de lucruri și față de oameni, sentimentul că nu te poți despărți de una sau de alta niciodată, iarăși sunt stări care trebuie înțelese și depășite.

Lucrurile sunt perisabile; omenii – muritori; sentimentele – trecătoare.

Toți ne temem să pierdem ceva sau pe cineva, când – de fapt – cel mai important e să nu ne pierdem pe noi înșine.

– La ce nu ai putea să renunți niciodată, oriunde te-ai muta, cu casa ta cu tot?

– La toate experiențele pe care le-am avut. Aceasta e comoara pe care o port cu mine!

– Spune-mi, te rog, câteva avantaje și dezavantaje ale faptului că ești basarabeancă, prin străinătățuri.

– A fi basarabeancă, moldoveancă sau cetățean al Republicii Moldova (nici nu mai știi care e formula politic corectă)…

N-aș numi acest lucru avantaj sau dezavantaj, fiindcă nu naționalitatea îți aduce succes, înțelegere, armonie sau prieteni, ci doar personalitatea ta, care poate fi interesantă sau banală. Cel mai complicat este să-ți găsești rostul și locul. Locul se mai poate schimba pe parcurs, desigur, fiindcă locul potrivit e acela unde te simți în largul tău, iar dacă această stare – benefică – de lucruri se schimbă, atunci trebuie să schimbi și locul.

– Cum te simți la Chișinău, în postura de artist școlit și stabilit în străinătate?

– La Chișinău petrec foarte puțin timp. Mai ales în ultimii ani pot să spun că am petrecut doar câteva ore din scurta vacanță anuală în Moldova.

Pentru mine, Chișinăul și-a pierdut șarmul. M-am înstrăinat de el. Există – frumos – doar în amintirile mele și, probabil, în cărțile tatălui meu.

E straniu să văd un Chișinău suprapopulat și o țară întreagă pustie. Din această cauză, nu am cum să mă simt la Chișinău decât decepționată.

Revenind pe tărâmurile baștinei, prefer să stau la țară și să respir aer tare; să dorm privind cerul înstelat; să am discuții simple și vesele în lungile seri de vară, cu vecinii și cu cei câțiva prieteni care au mai rămas în țară.

Mângâierea mi-o găsesc la Cornești, în locul nașterii mele, unde mă simt din nou copil.

Îmi lipsește cerul de august, din satul meu. Acolo, ți-am mai spus, obișnuiesc să dorm afară.

Daca aș avea o iurtă, aș dormi în grădină.

– Cum te-a sprijinit, cum te încurajează familia ta de sânge?

– Într-o bună zi, se-ntâmplă să crești. Iar acest lucru presupune să te distanțezi, să tai cordonul imaginar care te ținea legat de ai tăi.

Distanța și anii au făcut să îmi mișc viața ca pe o insulă plutitoare, să am libertatea de a spune, de a crea, de a gândi și a acționa după propriul meu ,,ghid interior” și acest lucru e cel mai importat pentru mine.

De multe ori, familia, tradițiile, rudele te împiedică în evoluția personală (nu generalizez, dar deseori e așa). Te împiedică să spui sau să faci ce îți place. În cazul meu, părinții mi-au susținut aspirațiile artistice și aspirația de a pleca. Dar libertatea are un preț… și nu oricine e gata să și-l asume.

Avem rădăcini, dar trebuie să învățăm să zburăm.

Să evadăm din orice situație sau din orice loc care ne face prizonieri.

Eu cred profund în libertatea spiritului.

– Cum arată spațiile tale de evadare, din viața de zi cu zi?

– E necesar un echilibru între atelier și casă; între pisica și câinele meu; între vizite, lecțiile de artă și momentele doar pentru mine și cu mine, în spațiul meu vital, de creație. Pot evada și până la colțul străzii, pentru o bere cu prietenii de aici, e tot o evadare din ,,cotidianul artistic”. Dar cel mai mult îmi place să evadez în somn, în vise și în pictură.

– În dialogul nostru se repetă ideea evadării. Unde anume îți place să evadezi mi-ai spus. Dar CUM îți place să faci acest lucru – nu.

– Evadare era titlul unui tablou de-al meu: un cal roșu care fuge și o fată pe spatele lui, culegând stele.

Cred că, pentru mine, evadarea nu mai e atât de fugitivă și violentă ca înainte.

Prefer să închid ochii și să evadez…

Evadarea de-acum e undeva, în interiorul meu.

*

Găsiți mai multe lucrări ale Cezarei Kolesnik pe site-ul ei: http://www.cezarakolesnik.be/ .