Ioana Revnic
Un poet adevărat, descoperit din întâmplare
Basarabeanul Filarie Cîrnaț (Philarie Chernaz sau Kernaz) a fost toată viața învățător de muzică. După ce termină şapte clase, lucrează la căile ferate, apoi face armata în Soci. Îşi continuă studiile liceale, iar în anii `60 se înscrie la Institutul de cultură din Moscova, pe care îl termină la fără frecvenţă. Predă o vreme muzică în Ucraina, apoi în 1986 vine la Chişinău. Se angajează la o şcoală dintr-un cartier mărginaş al oraşului. Şi locuieşte într-o cămăruţă modestă, dintr-un cămin. Timpul liber şi-l petrece la bibliotecă. Citeşte. Şi scrie poezii, neştiut de nimeni. Moare în 2011, la 73 de ani.
După dispariţia lui, un nepot (Nicolae Lupu de profesie petrolist în Kazahstan şi rudă cu sus-pus de la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău) adună versurile într-o mapă neagră şi le duce la o editură prestigioasă din capitala Republicii. Aici, îl roagă pe un critic literar reputat să evalueze versurile.
La insistenţele nepotului, criticul – obosit de asalturile neaveniţilor cu vise de scriitori – citeşte plictisit primul poem. Îl citeşte pe-al doilea, cu un entuziasm crescând. La al treilea poem decide că a descoperit un poet adevărat şi este de acord ca Nicolae Lupu să-i lase manuscrisul.
Recitind textele, criticul bănuieşte că are în faţă însemnările unui poet cu „mână bătută”. Acelaşi verdict îl dau și alţi redactori care văd paginile. Plus câţiva cititori-scriitori la care ajunge manuscrisul. Editura decide să publice cartea, cu o prefaţă a criticului.
După câţiva ani de aşteptare, nepotul este anunţat că volumul stă să apară. Entuziasmat, Nicolae Lupu îi scrie criticului rugându-l să arate versurile unor specialişti din România şi să organizeze nişte lansări.
Niţel iritat, acesta îi răspunde că poeziile au fost cerute deja de Titu Maiorescu, George Călinescu, Eugen Lovinescu, urmând să îi fie expediate inclusiv lui Sainte-Beuve în Franţa.
Spăşit, nepotul îi dă următoarea replică: „Eu m-am uitat pe internet și am văzut că toți criticii de care aț spus că o să trimetiți cărțile sunt morți demult. Asta însamnă că vam supărat cu cevai. Vă răg să-mi spuneți cu ce, că eu sunt departe de literatură și poate multe nu le înțeleg așa cum trebuie…”
Bănuind că la mijloc este o cacealma, criticul se dezice de carte, iar aceasta e gata-gata să fie arsă. Intervine ruda universitară a lui Nicolae Lupu. Sarcina de a se ocupa de poemele dascălului de muzică este trecută în seama altui critic, Andrei Ţurcanu.
În cele din urmă, cartea vede lumina tiparului, într-un tiraj restrâns. Poartă titlul Verde regal şi este semnată de Emanuel Alexandru, pseudonimul lui Filarie Cîrnaț (Philarie Chernaz sau Kernaz).
Nişte critici în căutarea unui autor
Până să văd pe Youtube filmul lansării volumului Verde regal, am crezut că toată această poveste depănată mai sus nu-i decât o ingenioasă găselniţă de marketing.
În luna noiembrie a anului trecut, în Chişinău, la Librăria din Centru, patru critici literari (Mircea V. Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Maria Pilchin şi Andrei Ţurcanu) încearcă să ghicească cine este autorul adevărat al textelor din Verde regal.
Fiecare vine la microfon şi vorbeşte, uşor contrariat, despre volumul care se lansează. La fiecare dintre ei sesizez ezitări ale discursului, date de situaţia inedită în care se află.
Mircea V. Ciobanu vorbeşte primul şi face un portret-robot al autorului: este talentat şi, în pofida biografiei sale, are experienţa scrisului. Este cult. Inteligent. Felul în care scrie trădează câteva modele: Mihai Eminescu, Lucian Blaga – şi, adaug eu – Nichita Stănescu. Găseşte în texte note expresioniste resuscitate din perspectivă postmodernă. Identifică în versurile lui Emanuel Alexandru o mitologie personală existentă şi în scrierile unui poet prezent la lansare: Andrei Ţurcanu.
Maria Şleahtiţchi observă sensibilitatea picturală a lui Emanuel Alexandru. Rafinamentul aparte al versurilor din Verde regal. Sonurile care amintesc de poezia scriitorilor basarabeni din promoţia `70.
Maria Pilchin procedează riguros şi tehnic. Compară versurile din Verde regal cu cele dintr-o antologie a unui poet aflat la faţa locului: Andrei Ţurcanu. Face o statistică lexicală şi semnalează similarităţi evidente între textele acestuia şi cele ale lui Emanuel Alexandru. Identifică un idiostil comun celor doi autori. Teme, concepte şi idei similare.
Când şi cum a fost scrisă, de fapt, această carte?
Pe lângă legenda editării volumului, există şi o poveste a scrierii lui. Pe amândouă le dezvăluie Andrei Ţurcanu. El l-a inventat pe Emanuel Alexandru. El a pus la cale întregul scenariu al cărui deznodământ este lansarea de la Librăria din centru. Cei de faţă nu ştiau – desigur – nimic despre asta.
Cartea Verde regal e scrisă într-un moment greu al existenţei autorului. În 2001, rămas fără serviciu, se refugiază în scris, în lecturi din Pierre Emmanuel şi din Cântarea Cântărilor, în muzica lui Brahms. Referinţe biblice şi muzicale trec, de altfel, în poeziile din Verde regal.
Dar computerul la care îşi redactează manuscrisul se strică, iar poeziile par definitiv pierdute. Computerul ajunge la un frate al scriitorului. Trec zece ani. Într-o zi, aflat în vizită la acesta, are revelaţia faptului că poeziile s-ar putea afla în memoria calculatorului străvechi. Le caută. Le găseşte. Le imprimă, le pune într-o mapă neagră, le dă unui prieten, iar acesta se duce la o editură prestigioasă din Chişinău şi le arată unui critic reputat.
*
Verde regal este un emoţionant volum cu poeme de dragoste.
Pe lângă un stil recognoscibil, pe lângă cele câteva embleme ale unui univers liric propriu, forţa răvăşitoare a trăirii apropie această carte a lui Andrei Ţurcanu de anterioarele. Iubirea senzuală, erotismul difuz, ieşirea din sine sunt rarisime în textele autorului.
Citind şi alte poezii de Andrei Ţurcanu remarci intensitatea zdrobitoare a trăirii. Lexicul poemelor e relevant pentru o stare de spirit paroxistică: jungher, cuţit, spadă, sabie cu tăişul de rază de soare, stea cu gâtul de seceră. Otravă, fiere, jăratic, chin, dambla, solitudine, zgură, grimasă, satir, atac de cord, cangrenă, cucută, rană în aşteptare, nădejde coclită, captivitate, agonie, gâturi însângerate, absint, vită mânată la abator, tauromahie, jar, fulger, şiroaie de sânge, colţi. A împlânta, a se sparge, a strivi, a arde, a durea, a scuipa, a lătra, a înjunghia, a decapita, a sângera, a rupe. Reţii, apoi, numeroasele ipostaze ale interiorizării: „Tot mai departe e mâine/ Învins mă-nconjor de zăbrele/ din sufletu-acesta rămâne/ o unghie-ascunsă sub piele.” (Solitudine); „închide-te în miezul unei ghinde” (Consolare în singurătate); „Fără ferestre în afară/ ca o monadă închis în singurătatea proprie/ cu moartea ce-mi calcă pe urme.” (Bilanţ).
În sfârşit, te frapează un autoportret în culori stridente, al autorului:
„Prea multe întrebări şi mistere/ în jurul unui ins lipsit de importanţă./ În fond, cine este el şi care-i sunt meritele,/ dacă el însuşi nu-şi arogă nici unul?/ Printre merituoşii, marii patrioţi ai acestei fâşii de pământ,/ gata oricând să-şi rostească la orice tribună discursul de jertfă,/ nu se vede/ nu este nici sfânt, e plin de păcate/ şi, dacă nu ar avea obligaţiuni sociale,/ în genunchi s-ar duce/ până la Sfântul Mormânt/ nu ca să ia vreo medalie.// Nu are inimă în piept, ci un pietroi necioplit,/ altfel de unde atâta insensibilitate la el/ faţă de vorba meşteşugită frumos/ care pe iştilalţi ne înduioşează până la lacrimi?// (…) Nu are inimă-n el, şi nici merite deosebite nu are,/ doar nişte ochi care fixează cu necruţare/ tot ce-i diform şi urât printre noi,// are un creier ca un bisturiu în stare să despice firul în patru,/ şi doi plămâni care, în loc de aer, trag fără oprire,/ din pâcla mizeriei, din norii grei ai suferinţei, care ne ţine,/ din ceţurile groase ale minciunii şi din reziduurile prostiei,/ apoi aruncă afară, tot fără oprire, sacadat,/ ca tirul unei baterii de artilerie,/ salve de adevăr.// Iată-l şi acum, deschide larg ochii, face cu bisturiul disecţii,/ inspiră adânc şi trage/ salve de adevăr,/ salve de adevăr,/ salve de adevăr…” (Andrei Ţurcanu)
Bărbăţia, inteligenţa, directeţea, luciditatea, un vast orizont cultural se reflectă în poeziile lui Andrei Ţurcanu. Imaginile poetice şi mesajul sunt diferite de cele din creaţiile altor basarabeni. Nici urmă de lirism tânguios-resemnat. Lipsesc ironia detaşată şi parodierea modelelor, din poezia postmodernă.
„Personajul” liric creat de Andrei Ţurcanu îmi aminteşte de cel dintr-o poezie de Camil Petrescu: „Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei. Şi de eroul eminescian stăpânit de „dorul după ce-i mai mare-n astă lume trecătoare”. Până la Verde regal, îi lipsea, totuşi, ceva.
Exultarea.
Punând spiritul critic între paranteze, am să citez în finalul acestui text mesajul unei prietene căreia i-am arătat poeziile lui Emanuel Alexandru:
Am citit şi am răscitit cartea. Toată noaptea. De fiecare dată am plâns. Ca la înmormântările la care îmi bocesc morţii personali. Cred că fiecare femeie îşi are un Emanuel Alexandru…
*
Dragi cititoare şi cititori, descoperiți în Verde regal un alt Andrei Ţurcanu – într-o ipostază vulnerabilă și tandră, cum nu s-a mai arătat lumii până să-l inventeze pe Emanuel Alexandru.
***
Verde regal a apărut, inițial, la Editura ARC, sub semnătura lui Emanuel Alexandru. Anul acesta, a doua ediție a cărții a fost publicată la editura VINEA: ,,Prezenta ediţie restituie volumul autorului lui de drept. Aducem ca noutate o secţiune de manuscrise, redate prin facsimilare, corespondenţa aproape neverosimilă pe marginea tipăririi ediţiei întâi, precum şi un dosar de presă, selectiv, cu articolele apărute între timp” – explică Nicolae Tzone, într-o scută notă de prezentare.
Textul pentru rubrica mea din Literatura de azi a devenit postfața cărții.
Alex. Ștefănescu semnează prefața.
