Între noi, fetele

Între noi, fetele s-ar putea numi, cu un titlu la fel de neinspirat precum originalul (Maeștri din cotidian), ultima carte a Doinei Postolachi, apărută în 2015 la Editura Eikon.

Este vorba despre un roman conceput sub forma unui jurnal.

(sursa foto: 2jucatori.ro)

De pe coperta cărții, autoarea te privește dintr-o fotografie. Blondă. Părul lung îi coboară mai jos de umeri. Câteva șuvițe îi alunecă până aproape de decolteul adânc al rochiei negre. La gât – un lanț gros, auriu. Ochi albaștri, hipnotici. Bărbia sprijinită în palma mâinii drepte. Atitudine – evident! – studiată. Un decor somptuos, în auriu și nuanțe de roșu: roșul strident al unei flori așezate – strategic – în cadru; roșul obsedant al rujului; roșul greu al draperiei de catifea, din planul secund.

Doina Postolachi este o scriitoare basarabeancă stabilită de mulți ani în România, unde și-a făcut studiile academice. Scrie poezie (Galeria de Gânduri, Poeme cu molii, Lumina de peste nopțile mele, Nostalgia neîntoarcerii) și proză (601 sau valiza cu busole – un roman puternic, despre cum e să fii basarabeancă în România, mult mai închegat decât cel care face obiectul acestui articol; și volumul Scrisul între vindecare și destin).

Citindu-i câteva cărți, am aflat că Doina Postolachi are o poveste de viață impresionantă, pe care – într-un mod mai mult sau mai puțin izbutit – o preface în literatură. Am dedus, apoi (la fel ca alți comentatori ai cărților sale), că este o scriitoare înzestrată cu o sensibilitate urieșească. Și cu talent.

Aceste însușiri sunt transferate de către Doina Postolachi personajului principal din ultimul său roman. Anastasia, protagonista cărții, e o poetă de 35 de ani. Alături de prietenele ei (Vera și Alexandra), întreprinde o escapadă în Italia. Anastasia merge să ridice un premiu literar și să își întâlnească un iubit cu care coresponda de mulți ani, pe Facebook. Călătoria are însă, pentru ea, un sens mai dramatic: juna scriitoare decide să nu mai scrie poezie, iar drumul ei – gândit, în secret, drept un prilej de a-și prohodi îndeletnicirea lirică – o face să descopere că nu poate să se dezică de scris.

În voiajul lor, Anastasia, Vera și Alexandra își împărtășesc povești, amintiri, temeri. Împart experiențe felurite, într-o solidaritate și o complicitate spontane. Discuțiile dintre ele – pe subiecte preluate din derizoriul cotidian – dezvăluie o feminitate vulnerabilă, ultragiată și bovarică.

Cititori avizați au identificat în roman sunetul literaturii bune. Din păcate, acesta e compromis de:

• Teorii: teoriile despre arhitectura unor monumente și orașe pe care Anastasia le cunoaște, în drumul ei prin Italia (p. 158 și următoarele, p. 227 etc.); teoriile despre aparatele foto Cannon&Sony și despre tehnica fotografică (p.191); analizele onomastice, precum discuțiile despre numele orașului Pompei (p. 201).
• Detalii – irelevante din punct de vedere literar: despre pasiunile unor personaje (cum ar fi cele despre scufundările lui Adelio, iubitul italian al Anastasiei, p. 158); unele episoade al căror protagonist este motanul Tibi (de exemplu, acela din care aflăm că respectivul descoperă cum se utilizează wc-ul – p. 115); inventarul parfumurilor și al cosmeticelor Verei (p.252); însemnările despre balaurii-editori care nu își plătesc scriitorii – afirmații adevărate, în fond, dar a căror prezență în carte pare mai degrabă o răfuială personală, făcută, ce-i drept, pe un ton ponderat (p. 166).
• Paginile despre un terapeut remarcabil, utilizabile mai degrabă ca articol de revistă, nu drept capitol de carte.
• Considerații cu substrat esoteric.
• Panseuri – fie artificioase, fie banale.
• Inserții lipsite de poeticitate și suprasaturate de balastul existențial ș.a.

Imputărilor mele li s-ar putea aduce drept contraargument una din afirmațiile personajului-narator despre sinceritatea confesiunii, asumată în totalitate: ,,O prietenă mi-a spus să nu îmi scriu încă viața; să aștept până la vreo 70 de ani și, atunci, să încep a scrie memorii. Dar eu nu povestesc fapte mărețe, ca să merite un loc pe raftul cu memorii în librării sau în casele oamenilor. Eu povestesc. Pur și simplu. Din banal. Din cotidian.”

Sinceritatea dezarmantă pe care mizează autoarea nu este, totuși, suficientă pentru a face din Maeștri… o carte memorabilă și nu îi aduce un plus de valoare literară. Dimpotrivă! În cazul acestui roman, prea multă sinceritate (și prea puțin discernământ estetic) – strică.

Însă talentul și sensibilitatea Doinei Postolachi (remarcate de exegeți) o ajută de această dată să construiască expresive portrete de personaje; și, mai ales, să scrie pasaje poematice despre singurătate, tăceri, suferințe, bătrânețe, boală, scris, spații stranii (cum ar fi o cameră neagră din casa unuia dintre iubiți)…

Sunt – apoi – în roman câteva idei care spun multe despre un anumit fel de a se situa în lume, al autoarei. Ideea salvării prin scris, un laitmotiv al cărții. Ideea (preluată probabil de la Mircea Eliade) că totul în jur ascunde semne sau miracole. Nevoia de miracol. Nevoia de a crede că există fel și fel de minuni care așteaptă să fie descoperite. Aspirația spre ceva înalt. Asumarea recunoștinței drept valoare proprie. Mărturisirea recunoștinței – cu ingenuitate și ardoare smerită.

Maeștri din cotidian este o încercare a Doinei Postolachi – benefică din punct de vedere personal, puțin reușită din punct de vedere literar – de a salva de la uitare amintiri și povești.

Ceea ce îi lipsește acestei cărți este acel rafinament critic care desparte paginile de literatură bună de cele redundante. Mult prea multe pagini redundante, printre cele trei sute și ceva, pe care le are romanul!

Dacă ochiul lucid al scriitoarei e tulburat de un subiectivism inerent în numele căruia consemnează tot ceea ce ei i se pare important (iar cititorului – irelevant!), atunci vigilența critică ar fi trebuit să fi fost preluată de-un bun redactor de carte.

În situația de față, tind să cred că redactorul a lipsit cu desăvârșire.

Ceea ce ar spune multe despre solitudinea (literară a) Doinei Postolachi.