Ioana RevnicIoana Revnic
19.07.2016

Ca la Discovery

Lecturi de vacanţă

Ca să nu lâncezeşti în zilele de vacanţă – mai ales pe caniculă, când aerul încins se lichefiază la orice mişcare a ta, iar mintea-ţi devine cleioasă – ai putea să citeşti o carte care explică, printre altele:

a) cum s-a stabilit dimensiunea de 1435 mm a ecartamentului căilor ferate din Europa;

b) cine a folosit pentru prima oară semnul @;

c) ce istorie ascunde un toponim impudic: Cetatea de Floci.

Afli răspunsurile la toate aceste nelinişti filologice în volumul lui Eugen Lungu – De ce spunem aşa (Editura ARC, 2014). Un tom de 351 de pagini cu eseuri şi tablete de istorie a limbii. O carte despre care autorul ei, care este critic literar, spune că nu îl reprezintă, întrucât noua postură de istoric al limbii îl face să se simtă „un amator”, „un diletant”. Dar care, cu sau fără voia lui, îl aşază în proximitatea unor lingvişti, precum L. Şăineanu, G. I. Tohăneanu (ale căror dicţionare i-au servit drept bibliografie) sau precum Al. Graur, Marius Sala ori Rodica Zafiu.

Unele texte din volum au apărut în revista pentru copii şi adolescenţi Noi, la rubrica Lumea în cuvinte şi expresii, ţinută aici de Eugen Lungu, mai bine de douăzeci de ani. Altele au fost publicate în Sud-Est Cultural, iar cele mai multe dintre acestea sunt inedite.

Eugen Lungu îşi organizează textele în patru capitole, cu titluri expresive: „Încercare de voroavă” (sintagma e traducerea cuvântului eseu, preluată de la Costache Conachi); Amour grec; De frunza frăsinelului; Cum şi-a băut Cleopatra perlele.

e.lungu

O asemenea împărţire este – cred – o opţiune dictată de un pragmatism… editorial: fragmentat astfel, vastul material eseistic devine mai accesibil la lectură. Două sunt capitolele cărora le-am găsit o oarecare logică internă: primul (cu eseuri care au drept pretext fie versuri, fragmente, expresii din texte literare, fie afirmaţii arhicunoscute); şi al treilea (care explică expresii neaoșe: A citi din doască în doască, A bate în lemn, De frunza frăsinelului, A strica orzul pe gâşte etc.)

Celelalte părţi sunt neunitare.

ORICE îi stârneşte autorului curiozitatea şi declanşează investigaţia lingvistică: un semn de punctuaţie (Trei puncte – între nimic şi absolut); semne grafice (@); gesturi (Partea secretă a unui gest); plante ciudate (Sensibilitate cu ghimpi; Puturoasă); lucruri (Futon; Moş şi babă); nume de persoane (Copronimul; Ilie, Pălie, Foca); toponime (Cetatea de Floci); greşeli de exprimare (Pe computer, Ne-am deschis, Nu servesc! Ceva de ruşine); devieri şi evoluţii semantice ale unor lexeme (Emerit, Premiu, Anecdotă, Mumie), personaje de ficţiune sau eroi mitologici; multe cuvinte şi expresii cărora Eugen Lungu le decriptează – cu o seriozitate maniacală – semnificaţiile necunoscute sau neconvenţionale.

Spre exemplu, analizând paternitatea celebrei fraze „Secolul XX ori va fi religios, ori nu va fi deloc”, autorul descoperă că – în forma sub care circulă azi – aserţiunea nu a fost emisă niciodată de Malraux. E – spune Eugen Lungu – „un trivial aranjament folcloric, în bine cunoscuta manieră a interpolărilor şi «şlefuirilor» ulterioare ale unui concept iniţial brut”. O falsificare a unei afirmaţii despre posibilitatea unui eveniment spiritual, la scară planetară, afirmaţie făcută de Malraux într-un interviu din 1955: „Je pense que la tâche du prochain siècle va être d`y réintégrer les dieux.”

Nu există un prototip după care Eugen Lungu îşi compune textele. „Regia” lor scoate la iveală un spirit histrionic şi ludic, înzestrat cu ironie, umor, talent literar. Majoritatea eseurilor au, totuşi, ceva în comun: referinţe etimologice, explorări şi incursiuni – istorice, literare, mitologice, cinematografice – în „lumea” cuvintelor sau a expresiilor analizate. Astfel, aceste studii neconvenţionale de istorie a limbii devin la fel pasionante şi de atractive precum documentarele de la Discovery.

***

Ca să nu lâncezești în zilele de vacanţă, ai putea să citeşti cartea lui Eugen Lungu – De ce spunem aşa, din care afli, printre altele:

a) Ce istorie ascunde un toponim impudic: Cetatea de Floci…

Eugen Lungu spune că Cetatea (sau Oraşul) de Floci e o localitate dispărută, aşezată cândva la Dunăre, între Hârşova şi Giurgeni. Târg vechi şi vad comercial, s-a numit astfel, fiindcă aici se vindea lână (Linucastrum Flocx). Se pare că, vrăjit de frumuseţea aşezării, Rafael ar fi pictat-o în Loggile sale. Oraşul ar fi fost ars în vremea lui Mihai Viteazul. Si-apoi, mai târziu, ar fi dispărut potopit de ape, ca Atlantida. În urma lui a rămas doar legenda… 

Adăugirea mea:

Cetatea de floci[1] are în scrierile lui Ştefan Bănulescu un corespondent literar – Cetatea de Lână. Un loc în care ,,se înghesuie multă lume, e multă larmă” şi pe unde trec ,,şi turmele de oi, de capre şi cirezile de bivoli”. Un fel de ,,celălalt tărâm” cuprins primăvara şi toamna de un ,,du-te-vino zgomotos, însoţit de zbieretele oilor, caprelor şi catârilor, de nechezul cailor, mugetul vacilor şi al bivolilor, de sunetul clopotelor şi tălăngilor şi de glasurile răguşite şi amestecate ale negustorilor de piei şi carne, ce târguiesc marfa cu păstorii, cu văcarii şi cu geambaşii de cai”. Semnele aşezării sunt morile de piuă cu fabricile de ţesut şi vopsit postavuri ,,care scot trâmbe de praf şi fum alburiu şi nori de scame de toate culorile prin ferestre, prin uşi, prin deschizăturile de la streşini, prin pereţii improvizaţi cu scânduri nelegiuite” şi mirosul ,,stătut de lână, de piele de animal jupuit, de pastramă uscată şi sărată, de seu topit şi râncezit la soare” al localnicilor.

b) Cine a folosit pentru prima oară semnul @…

Cu o origine incertă (latinească, sau spaniolă, sau arabă, sau franţuzească, sau italienească, sau englezească) @ a fost folosit întâia dată de Ray Tomlinson, în 1971/ 1972. Bărbatul lucra în compania Bold Beranek and Newman şi a folosit @ într-un e-mail expediat de la adresa tomlinson@bbn-tenexa. Pe @ îl mai cheamă: melc (la italieni şi coreeni); şoricel (la chinezi); „a” cu trompă (la danezi şi suedezi); ludo A („a” ţicnit – la sârbi); „codiţă de porc” (la norvegieni); „vierme” (la unguri); „coadă de maimuţă” (în limba noastră şi a altora).

c) Cum s-a stabilit dimensiunea de 1435 mm a ecartamentului căilor ferate

Mergând pe firul istoriei, descoperi că această distanţă dintre muchiile interioare ale şinelor unei căi ferate e exact distanţa dintre roţile carelor de luptă romane, trase de doi cai. 1435 mm măsoară fundurile bidiviilor care nu trebuiau nici să se atingă, nici să se împiedice unul de altul, în galop. 60% din reţelele de cale ferată din Europa au ecartamentul egal cu… fundurile a doi cai, din Antichitatea romană.

pixabay.com

[1] Cetatea de floci a fost, în epoca medievală şi modernă, un important punct vamal şi militar. Este menţionată pentru prima oară într-un document emis de Vlaicu Vodă în 1368. În 1595, în preajma cetăţii are loc o izbândă a lui Mihai Viteazul, în războiul cu turcii. A fost prima reşedinţă a judeţului Ialomiţa. Din 1829, devine căpitănie militară, punct de vamă şi pază comercială. Ulterior capătă numele de Piua Petrii, sat dezafectat după inundaţiile din 1975 (Ştefan Bănulescu, Opere, vol. II, Editura Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi Artă şi Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 987).

(sursa foto: pixabay.com)

541 cititori