Ionuț VulpescuIonuț Vulpescu
06.06.2024

Alfred Bulai, profesor de peste 30 de ani

Se prezintă ca fiind „Profesor de peste 30 de ani, cu un doctorat în sociologie obținut în urmă cu 25 de ani, autor a numeroase cărți și articole, a unor filme documentare și a două romane. Implicat în cercetarea socială academică și în cea privată de peste 25 de ani. Cândva pentru trei ani președintele Agenției pentru Strategii Guvernamentale. De peste două decenii încerc să bat câmpii cât mai puțin în spațiul public la emisiuni de televiziune, radio, presa scrisă și cea online. Era timpul să am și eu un jurnal online”. Un examen biografic scurt și concentrat, direct de pe blogul invitatului episodului 36 al sezonului 3 al podcastului Avangarda. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, vine la microfonul Avangardei sociologul Alfred Bulai, un profesor excepțional, cu un fin simț al umorului, pentru care sociologia nu se face fără contactul, uneori capricios, alteori surprinzător, cu factorul uman. Profesorul și sociologul Alfred Bulai scrie literatură din pasiune și are o proză savuroasă, psihologică, reflexivă, ceea ce mai rar găsești astăzi la intelectualii care refuză să meargă în curajul de a întruchipa lumi mai departe de tratatele și manualele hiperserioase; are blog, emisiune, prezență publică, și prin toate e un filosof care se întoarce în agora, trezind în oameni nevoia de a întreba de ce se întâmplă ceea ce trăim. E un radiolog politic excelent, nu doar un consultant cu experiență: vede, până în măduva oaselor, refuzul mediului politic de a recunoaște neputințe. Nu e profet, ci vizionar, în temele agendei publice, și timp de mai bine de un ceas, a lansat un dialog spumos cu Ionuț Vulpescu, despre viitorul inteligenței artificiale, despre criza iubirii însoțită de moralitate în societatea noastră și despre criza intelectualilor în spațiul public.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=r4Dr9ioj2HU

Inflația de podcasturi. Alfred Bulai: „Lumea e nevorbită”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe domnul profesor Alfred Bulai. Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Alfred Bulai: Eu mulțumesc de invitație. Podcasturi sunt multe. Cred că mai mult decât posibil și oameni care ar putea să le susțină, dar în general podcasturi și în general emisiuni de genul acesta, culturale, sunt mai rare. Sunt bucuros!

I.V.: Ce credeți că vine după podcast ca formă de dialog între oameni și mesaje publice? Ce o să vină, acum asta e moda?

A.B.: Lumea e nevorbită, dar pe de altă parte, ia și partea pozitivă, pentru că există democrația și democratizarea, dacă vrei, a discursului public. Dacă te uiți la televiziuni, că de aici vin, din spațiul televiziv, mi-aduc aminte de emisiunile de la TVR și de la primul post care a fost spectaculos, a fost și Tele 7 ABC, dar mai ales PRO TV, erau, nu? Cuvântul care zidește, nu?

I.V.: Vartan Arachelian o realiza.

A.B.: Pruteanu, care făcea un gen de emisiune…

Nici talk, nici show: democrația pseudodezbaterilor televizate

I.V.: Doar o vorbă să-ți mai spun. Mai era celebra Serată muzicală TV, a lui Iosif Sava, la TVR.

A.B.: Da. Erau, sigur, poate din alte timpuri, că evident erau alte timpuri, dar erau emisiuni în care exista un anumit gen de elită care prezintă și un anumit gen de dezbatere. Acum dacă te uiți la „Noră pentru mamă” sau „Mamă pentru mireasă” sau nu știu, din astea, care au 80% din public, și pseudodezbateri, pentru că de fapt la televizor, în general, asistăm la niște talk-show-uri care nu sunt niște talk, nici show, adică în realitate, în momentul în care vorbești două minute, nu ai cum să spui mare lucru.

Când profesorul invită studentul. Lazăr Vlăsceanu către Alfred Bulai: „Ești prost dacă nu îți faci licența cu mine!”

I.V.: La noi e și nevoia asta enormă de comentariu. Românul s-o fi născut poet, dar la maturitate pare comentator. La noi comentariul ține uneori loc de acțiune. Dvs. aveți o prezență constantă, faceți cu Val Vâlcu un tip de podcast, Nod în papură, la DCnews. Este formația de sociolog cea care vă împinge permanent spre o lupă pe care să o puneți spre actualitate?

A.B.: Da și nu! Mă consider mai degrabă gânditor. Eu sunt sociolog, ca formație, deci eu am făcut Filosofie, și după 1990, datorită unui prieten comun, profesorul Lazăr Vlăsceanu, el m-a chemat, cu el am făcut licență, doctorat, licența înainte de 1986, da? Și el mi-a zis, a fost o situație foarte ciudată, în sensul că de regulă un student caută pe cineva să își ia teza de licență la cineva, la mine a fost invers. El mi-a zis: „ești prost dacă nu îți faci licența cu mine”, el m-a chemat la doctorat, tocmai pentru că am avut o relație specială. Eram tânăr, îți dai seama, și datorită faptului că el a venit în spațiul sociologiei, a făcut o facultate și a făcut doctoratul pe sociologie în Anglia.

I.V.: La Oxford!

A.B.: La London School of Economics. M-a luat asistent și am intrat în zona sociologiei așa.

I.V.: Chiar voiam să vă întreb cum ați ales sociologia.

A.B.: Nu am ales niciodată sociologia, în principiu, mă rog, este un gen de profesiune pe care îl alegi contextual, pentru că practic sociologia a murit, a reînviat în anii ’60, pentru că școala sociologică de la București chiar era celebră și era una din primele școli din lume, dar a fost perioada aceea în care comunismul nu avea nevoie să afle foarte multe lucruri despre societate, că știa ce trebuia și nu avea de ce…

I.V.: Era o lume „perfectă”…

A.B.: Și în general s-a estompat mișcarea din anii ’70, către sociologie, a fost o scădere de la începutul anilor ’60, de la mijlocul anilor ’60, Miron Constantinescu a fost important, și s-a terminat în ’76-’77.

I.V.: Miron Constantinescu a fost ministrul Educației la un moment dat, nu?

A.B.: Da, dar era mai mult decât influent în epocă. Când s-au schimbat lucrurile în 1977 eram, dacă nu în școala generală….

Cine s-a opus ca Facultatea de Istorie să se mute la Academia Ștefan Gheorghiu?

I.V.: A venit cutremurul…

A.B.: Da, da, da… și a vrut să o mute la Ștefan Gheorghiu, e o poveste interesantă. Pentru că era ideologică. Ăștia s-au opus săracii, profesorii de atunci, erau deja profesori buni în anii ’70, față de anii ’50-’60, îți dai seama. Ca să scape, au făcut parteneriat ca să scape, au creat facultatea de Istorie-Filosofie pentru că nu puteai să înveți istoria la Ștefan Gheorghiu, asta a fost. Atunci, practic au dispărut specializările de sociologie, filosofie, psihologie, facultatea era de cinci ani, s-a terminat în patru, deși erau cinci ani inițial. Și în loc să iasă sociologi, psihologi sau mai știu eu ce au ieșit toți profesori de științe sociale, motiv pentru care anul cinci nu s-a mai dus la școală. A fost o revoltă. E mișto povestea, așa, e drăguță. Și în acest context noi rămăsesem deja, pentru că eu am intrat în 1982, deja nu mai aveam istorie. Era specializarea de sociologie, psihologie, sociologie, pedagogie, erau doar niște cursuri în anul 3, respectiv 4. Le alegeai dacă voiai, dar nu aveau nicio valoare, că tot profesor de științe sociale erai. Eu m-am dus la filosofie, pentru că erau cei mai duri profesori și cei mai buni. M-am dus la filosofie, normal. Repet, sociologia m-a interesat în facultate, pe urmă am făcut o lucrare, că așa i-am atras atenția lui Vlăsceanu, care era și pe sociologie. Era o opțiune de elită filosofia. Cumva mi-a căzut foarte bine sociologia, pentru că era mai aproape de spiritul meu. M-am întors la filosofie odată cu lucrarea mea, publicată în 2017, Fundamentele sociale ale cunoașterii, care e mai degrabă de filosofie. Sau mă rog, și de filosofie, și de sociologie, dar au trecut aproape 30 de ani.

Alfred Bulai a vrut să se facă astronom

I.V.: L-ați pomenit pe profesorul Lazăr Vlăsceanu. Chiar voiam să vă întreb cui datorează Alfred Bulai academic, științific, ceea ce e el azi. Aveți un mentor, care sunt oamenii care v-au influențat și au o amprentă serioasă pe evoluția dvs.?

A.B.: Ehe, să încep cu începutul. A fost un tip, era astronom, Ioan Corvin Sângeorzan, l-am descoperit când eram în liceu, am fost un fel de secretar personal al lui, la 16 ani sau ceva de genul acesta.

I.V.: Consilier personal, cum se zice.

A.B.: Da, da. E un tip care m-a fascinat, am vrut să fac astronomie, în visele mele. Dar m-a marcat, puțin zis, la vârsta aia e chiar extrem de important. A fugit când eram eu în armată în America și nu l-am mai văzut. Din oamenii care m-au marcat, cum să zic, ca stil, ca personaj, era, repet, nu o influență, contează foarte mult și momentul, că ai un alt gen de deschidere. Sigur, apoi, Vlăsceanu a fost referențial pentru mine pentru că a avut un gen de influență asupra mea, el m-a împins de la spate și asta a fost drăguț, când m-a întrebat el prima dată, nu intru în amănunte, ce vreau să fac, am zis trei lucrări de licență. Era nebunia tinereții și chiar voiam să fac trei. Și el a zis: „ești prost dacă nu faci cu mine”. Eu făcusem un referat pentru că erau sesiuni științifice de comunicări studențești la vremea aia, în vremea noastră erau în fiecare an, dar trebuia să ai un îndrumător profesor, nu era așa, de nu știu cum. Și m-am dus și eu la el, că el știam, mă rog, e și asta o poveste drăguță. Am făcut multe lucruri în facultate… am făcut eu referatul acela și m-am dus la el pentru că era foarte tânăr în mediul de acolo și venise din Anglia, era alt spirit…

I.V.: Altă poveste, altă libertate.

A.B.: Era altfel.

Dem Rădulescu, inspirația lui Alfred Bulai în cercetările despre efectul dramatic în predare

I.V.: Ideea de libertate.

A.B.: Nu e vorba de libertate, era un alt stil uman, haios, mă rog, el toată viața a fost un tip foarte jovial. Și i-am dat lui lucrarea pe ideea că să îmi zică ceva, să mă lase acolo, nu neapărat să îmi zică. Nici nu a fost la participare. Și după vreo câteva săptămâni m-a chemat la el, nu mai intru în amănunte, mi-a zis: „Uite care e treaba, eu nu m-am uitat pe lucrare, că nu am avut timp, și duminică nu am avut ce face și m-am uitat pe ea.” A fost o discuție mai lungă, nu dau detalii, că pierdem timpul. Dar mi-a zis chestia care m-a șocat, îți dai seama, eram puștan la 22 de ani, nu știu cât aveam, și îmi zice: „Uite, mi-a plăcut lucrarea ta că gândești ca îndrumătorul meu de doctorat din Anglia”. Vă dați seama că m-a luat amețeala de cap, cum să auzi așa ceva? După aia mi-am dat seama de ce i-a plăcut lucrarea. Eu nu citisem mulți autori, nici nu aveai unde, mai ales un Pareto, nu exista pentru mine, dar erau multe idei ale unor autori clasici, dar nu îi citisem, știi, și evident că l-a fascinat ideea că cineva are un gen de reflecție care e clar că nu are originea la autorii în cauză. Dar în rest sunt multe personaje care au contat pentru că, după mine, în viața oricui nu există decât personaje care te ajută sau te propulsează. Le poți avea ca model. Dar repet, depinde de ce model vrei să iei. De exemplu, în zona profesorală îl am pe Dem Rădulescu. În anul IV, nu, eram în anul III, din păcate a murit anul trecut, am avut un prieten care a fost la el, la clasă, în generația lui Puric și Morgenstern, și așa am ajuns că am vrut eu să fac o chestie cu efectul dramatic în predare, nu mai țin minte.

I.V.: Foarte exigent însă Dem Rădulescu.

A.B.: Da, și m-a lăsat să particip la repetițiile lor. Eram anul IV, eu am fost fascinat de cei din zona teatrului, profesorii… e greu să ai egal. Am asistat de foarte multe ori la repetiții la ei. Nu aveau câteodată chef, știi? Și se așezau așa pe jos și îmi aduc aminte că a fost o zi în care era și Cojar. Apropo de chestia asta, în Anchetă asupra unui tânăr care n-a făcut nimic era nevoie de un om în vârstă, și a acceptat Cojar; Cojar, care avea clasă un an mai mic, să joace cu ăștia, exact cum eu la licență aș fi parte a licenței cuiva. E greu de crezut, e altă atmosferă, altă lume. Și acolo vreau să zic că în nenumărate cazuri, cum avea o pauză, Dem Rădulescu vorbea de marii actori de dinaintea lui. Acesta e mare lucru.

I.V.: Frumos, splendid.

A.B.: Îți dai seama că o făcea pentru ăia, nu pentru alții. Nu o dădea la televizor, adică era reală chestia asta. Nu cred că mai există astăzi, dar genul acela de profesor, care își imită studenții, care învață, e o chestie rarisimă. Și ăsta e model de educație.

Filmul la care Alfred Bulai lucrează în secret

I.V.: Lucrați, faceți un film, o serie de dialoguri cu profesorul și academicianul Mircea Flonta. E un alt reper în biografia dvs.?

A.B.: Da, dar cum să zic, l-am luat ca o datorie în sensul că se pierd… el totuși e un reper, gândește-te că e născut în 1932. Deci mi-a povestit că a prins Liceul cu clasele V-XI, pe vremea aceea, și a prins un an sau doi de liceu franciscan, când îți povestește ce atmosferă e acolo, nu îți vine să crezi.

I.V.: Filmul se face imediat.

A.B.: E o chestie spectaculoasă, și a trăit și sentimentul neplăcut în sensul că era cu icoane, îți dai seama, și când a venit toamna, veniseră comuniștii, cu secera și ciocanul, în aceeași clasă. Îi arestaseră pe profesori. Îți dai seama că sunt multe lucruri.

I.V.: Icoanele laice ale epocii…

A.B.: E extrem de important să cultivi o memorie socială. A fost o chestie drăguță. Cu Flonta nu m-am văzut 30 de ani. În 1986 am terminat Facultatea, s-a dus fiecare la ale lui, nu am avut nicio treabă. Și a fost o chestie drăguță, el a avut o acțiune, și colega mea de facultate, că acum e și ea tot la SNSPA, Liliana Popescu, m-a întrebat, pentru că profesorul Flonta a scos o carte despre Profesorul Valentin, un profesor extraordinar, au fost și colegi el cu Flonta… și am scris un text, că mi s-a părut chiar o datorie…

Mircea Flonta către Alfred Bulai: „Nu mă așteptam la dvs. la așa ceva!”

I.V.: Profesorul…

A.B.: Alexandru Valentin, a murit în anii ’90. Și era o inaugurare, nu știu, nu mai știu perioada, în 2015, și mi-a transmis Flonta, că nu avea telefonul meu, nu numai că i-a plăcut textul meu – erau multe – dar a vrut să fiu neapărat dintre cei trei oameni car au vorbit la lansare. De ce e povestea drăguță? Deci când m-a văzut – după 30 de ani, da? – ne vedem, și zice: „Domnule Bulai – mă salută – nu mă așteptam la dvs. la așa ceva”. E interesantă povestea deoarece cu siguranță m-a văzut la televizor, dar când sunt talk-show-uri pe la televiziune, lumea are un gen de imagine a ta care nu e neapărat onorantă, adică cei mai deștepți dintre oameni nu se duc la televizor, la talk-show-uri să vorbească despre politică, despre evenimente mundane…

I.V.: Despre orice…

A.B.: Cam despre orice. Cumva, omul a fost sincer și a zis: „Nu mă așteptam să scrie altceva decât…” care e interesantă, genul acesta de atitudine, pentru că într-adevăr în spațiul public ești cunoscut de anumite persoane – și îți iei probabil și înjurături, evident, dar te etichetează într-un anumit mod. Îmi asum chestia asta pentru că cineva trebuie să o facă.

Alfred Bulai, anchetat de Securitate când era student: „Eram anatemizat!”

I.V.: Când erați în facultate, când erați tânăr, ca să extindem, erați un rebel, un nemulțumit, un contestatar?

A.B.: De exemplu, între altele, am fost anchetat de securitate în anul IV în facultate.

I.V.: Pentru ce anume?

A.B.: Era un ritual al securității, deci eu mi-am văzut, când am fost secretar de stat am primit de la ăla cu certificatul.

I.V.: ORNISS.

A.B.: Nu ORNISS, te verificau pe vremea lui Tăriceanu dacă ai fost Securist, informator.

I.V.: Trebuia să spui, ai fost sau nu.

A.B.: Am primit, că am fost urmărit, evident, și anchetat, era o chestie că, mi-a plăcut eticheta, care era din dosar, pe care eu îl văzusem când eram anchetat – nu l-am văzut că mi l-au dat, l-am văzut că era un dosar pe masă – și era o chestie drăguță că principalul element împotriva ordinii de stat din Republica Socialistă România din cadrul Facultății de Filosofie, adică eram anatemizat. Pentru că am făcut digresiuni artistice, grupuri, participam la tot felul de chestiuni, nu am fost primit în Partid, s-a considerat… în fine, a fost o problemă atunci, au vrut să își depună ăștia care erau deja membri carnetele, a fost nebunie. Am avut un grup și am fost interziși…

Alfred Bulai, parte a unui grup satiric cenzurat în comunism: „Pe voi nu o să vă lase niciodată!”

I.V.: Deci erați un rebel, întrebarea mea e justificată.

A.B.: Da, evident, evident. Adică gândește-te că a fost o chestie drăguță la brigadă sau nu mai știu unde, ne-au interzis, am făcut vizionare înainte… Era Festivalul Artei pe București, un festival studențesc, și ajungeai la faza pe țară; era pe universitate, pe centru universitar, pe zonă. La faza pe zonă au făcut pentru noi o vizionare, pentru că noi am luat locul întâi, deci ne-am calificat, și ni s-a zis de la partid că suntem pe locul I, dar cu alt text. Și am făcut alt text, am zis, îl facem să fie din vorbe, dar textul frumos. Au făcut vizionare numai pentru noi și normal că ne-au interzis. Au zis că nu e în regulă. Am făcut plângere la Comitetul Central, ce, ne jucam noi? La UTC, s-a dus Mohora, că era șef la nu știu ce, la cinci dimineață, la Nicu Ceaușescu.

I.V.: Tudor Mohora, cel care după Revoluție a condus Partidul Socialist, s-a desprins din PSM.

A.B.: A murit… era șef la UTC, da, o vreme, normal că nu avea niciun semn de dat, dar atenție, ăia de la ASE, era un șef pe la brigăzi pe acolo, au zis: „dă-i dracu pe ăștia, îi băgăm pe scenă, dă-i dracu! Ce să vă fac?” Bineînțeles că securiștii îi știau. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea, am stat cu prodecanul de dimineață până seara, mergeam și la toaletă împreună. Ăla mi-a și zis, s-a plictisit la un moment dat și mi-a spus: „Bă, știi care e problema? Pe voi nu o să vă lase niciodată! Toți ceilalți spun niște lucruri banale pe care le știe lumea. Nu e căldură, apă caldă, mâncare… Tema voastră știi care este, mă?” Deci tema grupului satiric era „dacă există un om multilateral dezvoltat”. E conceptul de bază al partidului, lozinca… „voi nu realizați”. După asta ne-am dus și am fost cu grupul satiric prin unități militare. Ne știau ăia, ziceau „vedeți că e pază aici, s-ar putea să nu mai plecați de aici”. E tembelism. Copilărie, îți dai seama, nu era nimic important și nu semnai nimic, absolut nimic, că de asta nu are sens să mă întrebi de ce m-au anchetat. Nici eu nu am știut exact, că era un ritual, îți dai seama, nu se întâmpla neapărat. Te sperie.

Alfred Bulai, revoluționar sau nu? „În 22 decembrie eram la Televiziune!”

I.V.: Umorul se anchetează, e mereu suspect…

A.B.: E suspect, da. Dar nu am considerat niciodată că a fost o chestie, altceva decât o nebunie a… că nu eram un revoluționar, chiar dacă în 22 decembrie, în noaptea aceea, eu am fost în Televiziunea Română. Printre câțiva civili… erau mai mulți din ceilalți, civili erau puțini. De curiozitate, deci eu nu sunt revoluționar…

Ideea în care Alfred Bulai a crezut cu sinceritate: „Nu a fost Revoluție, prin urmare, nu poți să fii revoluționar dacă nu a fost Revoluție”.

I.V.: V-a venit ideea să faceți filme documentare după aceea…

A.B.: Nu, nu, știi care e faza? Eu am zis: „Nu a fost Revoluție, prin urmare, nu poți să fii revoluționar dacă nu a fost Revoluție”. Adică eu am crezut chestia sincer. Eram acolo, puteam să fiu… aveam și eu mai mulți bani. Dar repet, a fost curios, a fost absolut curios. Nu a fost… nu mă dau acum revoluționar.

I.V.: Înainte de Revoluție ați făcut Filosofie-Istorie, un doctorat în sociologie…

A.B.: Asta cu profesorul Vlăsceanu!

Criza strategiilor în România. Alfred Bulai: Întreba lumea: „care e strategia în domeniul nu știu care?” „nu știu, frate, habar nu am, nu am avut nicio treabă cu chestia asta!”

I.V.: Cu Lazăr Vlăsceanu, înainte de Revoluție. Și după Revoluție, la un moment dat, în timpul guvernului Tăriceanu, în 2006-2009 ați fost secretar de stat și Președinte al Agenției Guvernamentale, cum se chema. Deci un filosof preocupat de strategii publice, de strategii guvernamentale.

A.B.: Bun, eu mă ocup de sociologie deja de mult timp, din anii ’90, adică am susținut cursul de bază, am avut acest noroc să susțin cursul principal de sociologie de când am intrat în Facultate, era al lui Ioan Mihăilescu, rectorul.

I.V.: Fost rector, sociolog.

A.B.: Care, bineînțeles, nu avea timp de așa ceva și l-am făcut eu. Îți dai seama, la 20 de ani, să ai cursul de bază la sociologie? Era o oportunitate uriașă. Am avut această oportunitate. Am introdus multe cursuri în zona academică, ceea ce, de exemplu, dacă te duci în Occident, stai mult până poate te ia în serios. Eu am propus cursuri pe care le-am ținut, dar repet, au fost oportunitățile anilor ’90. Am făcut campanie, am făcut cercetări, am intrat în zona sociologiei. Acum, dacă vrei, pot să fiu reflexiv, pentru că orice sociolog, sau orice om și orice gânditor, la un moment dat devine, pe orice meserie, mult mai reflexiv. Și în lumea fizicii sunt oameni care au lucrări care sunt în mare măsură de reflecție, nu mai sunt neapărat ale teoriei, pur și simplu fizice, pe care au lansat-o.

I.V.: Reflecția cea mai acută, în timpul anilor 2006-2009, când ați făcut strategii guvernamentale?

A.B.: În primul rând că îi zicea strategii guvernamentale, dar nu îi zicea neapărat strategii. Și asta e o poveste drăguță.

I.V.: Ca la noi!

A.B.: Ca la noi, da! Întreba lumea: „care e strategia în domeniul nu știu care?” „nu știu, frate, habar nu am, nu am avut nicio treabă cu chestia asta!”

I.V.: Va veni!

A.B.: Ce se întâmplă… a existat ministerul Informațiilor Publice. Era Dâncu, când a intrat el în politică.

Funcționarii nu trebuie să facă strategii: verdictul lui Alfred Bulai

I.V.: În timpul guvernului Năstase. Profesorul Dâncu a fost chiar cu rang de ministru, dacă nu mă înșel.

A.B.: Da, da! Ministru! Și când l-au redus ca pondere și importanță…

I.V.: După 2005!

A.B.: Nu, nu, în timpul guvernării Năstase a fost o rearanjare a aparatului guvernamental și au făcut ca în locul ministerului să apară Agenția de Strategii Guvernamentale, modelul a fost după Strategy Unit al englezilor, asta a fost ideea. O structură care să facă strategii. Problema e că la ei în Anglia sunt unii care se ocupă de strategii în sensul că sunt specialiști, dar nu sunt funcționari. Deci din capul locului avem o diferență importantă! Iar el a păstrat o parte din funcțiile fostului minister și a ajuns secretat de stat în loc de ministru și a rămas în continuare. Bine, până la sfârșitul mandatului. Și acolo se ocupa de cercetări, e adevărat, adică putea să facă cercetări și a făcut multe cercetări, pentru diverse ministere. Noi dădeam o tematică și dacă voiau o luau în calcul sau nu. Partea de cercetare era și o parte de diplomație publică, aveam tot felul de programe pe extern, era cu totul o altă componentă. Aveam cameramanul, tot la noi era, al primului-ministru, o aiureală, că presa era în altă parte. Ceva, o struțo-cămilă, dar repet, a fost utilă. Repet, eu hotăram, atât, ce campanii de cercetare se fac. Trimiteam adresă la diverse instituții care aveau posibil nevoie de informații și le solicitam dacă au ei nevoi anume, speciale, pentru a face chestionare, sau când am făcut cercetări, și apoi le trimiteam rapoartele și în unele cazuri, dacă voiau, aveam specialiști care să facă rapoartele…

România în care nimeni nu recunoaște că nu va fi bine. Alfred Bulai: „Nu avem gândire strategică”

I.V.: Avem noi incapacitatea în România, mai mare ca în alte părți, de a elabora strategii pe termen mediu și lung?

A.B.: În primul rând noi nu avem strategii, nu avem gândire strategică. Gândire strategică înseamnă să am o viziune legată de ce se întâmplă sau ar trebui să se întâmple. Din păcate, dimensiunea aceasta nu există în politica românească. Punctual, sunt oameni care au viziune, evident, dar cei ai mulți politicieni nu au. În general avem o perspectivă temporală redusă, și istorică, și legată de viitor. Dacă întrebi în Parlament parlamentarii, probabil 90% dintre ei, la întrebarea „cum va arăta România peste 20 de ani” or să zică „e bine, o să fie mult mai bine”, lucruri banale.

Dilema dezvoltării, după Alfred Bulai: „oameni sau beton”?

I.V.: În politică niciodată nu o să zicem că e rău sau va fi rău.

A.B.: Da, adică oricum anticipabile. Viziune înseamnă să te gândești, să ai scenarii, să vezi ce vrei, ce domenii, toată lumea produce exact pe modelul comunist, apropo de viziune… viziunea înseamnă să vezi dacă dezvoltare înseamnă oameni sau beton, noi avem modelul comunist al betonului, dar dezvoltarea nu înseamnă doar faianță, beton, ai făcut autostrăzi, adică în condițiile în care oriunde în lume istoria ne arată că dezvoltarea a însemnat capital uman.

I.V.: Nici PNRRul nostru cum a fost elaborat nu prea înțelegem ce e cu viitorul acestei țări.

A.B.: Nimic. Ce înseamnă viziunea? Vrem agricultură, vrem industrie sau nu vrem deloc, poate vrem servicii, dar trebuie să ai priorități. Modelul comunist, a doua viteză a comuniștilor, repet, betonul nu a fost rău pentru comuniști, pentru că era o țară foarte mică și era normal să fie așa.

Dezvoltarea influențată de relații, nu de proiecte

I.V.: Industrializarea.

A.B.: Doi, era ambiția lui Ceaușescu să producem noi tot. Deci noi aveam de toate. Nicio țară super dezvoltată nu poate să aibă excelență în toate domeniile. Ei, era chestia asta, or asta înseamnă, dacă te uiți la programele de guvernare ale oricui, o să vezi că vor să facă de toate. De toate! Dar dacă eu vreau să dezvolt inteligența artificială, să am tehnologie, înseamnă că aici bag banii, iar nu știu câte specializări nu mă interesează. Punct! Nu merge pentru toată lumea, pentru că, repet, e același cașcaval, nu poți să îl împarți, și oricum ar trebui să îl împarți după o logică legată de ce ai vrea să dezvolți în societate, nu pentru că are cineva relații. Greu! Trebuie să ai întâi viziune, apoi strategie.

Alfred Bulai critică mesajele oamenilor politici: vorbesc ca „Maica Tereza”: „Politicianul nu are curajul să spună: pe mine ăștia nu mă interesează”

I.V.: Unii speră la strategii multi-lateral dezvoltate. Lozinca a murit, istoric, doar că ceva s-a prelungit.

A.B.: Mental este, dacă vrei să ai și aia, și aia, și aia. Vezi tu, inclusiv acest gen de politică catching all, politicianul nu are curajul să spună: pe mine ăștia nu mă interesează. Nu pot să te intereseze toți. Orice politică ai face are pierzători și câștigători. Nu pot să am același gen de mesaj. E imposibil. Ah, pot să îi păcălesc. Să îți zic și ție, că ești sărac… tu poți să nu ai mașină, e clar că e o chestie banală, unii au mașină, alții nu, să zicem. E clar că politicile, la nivel urban, la ce vrei tu, sunt în conflict la un moment dat. Au un avantaj automobilele sau oamenii? Pur și simplu. Nu poți să le împarți pe toate. Sau uite, tinerii și bătrânii. Un tânăr nu e înnebunit de faptul că niște medicamente se pun sau se scot de pe o listă de compensate. Bătrânii da. Tinerii poate că sunt mai interesați de tabere gratis sau de altceva. Să le dai la toți de toate nu e posibil. Și atunci ar trebui ca politicianul să fie sincer și să spună: „bă, uite care e treaba, eu spun următorul lucru: nu va fi bine pentru ăștia. Aia e, măcar știu că mă feresc de asta, adică nu…” Uită-te, mesajele lor sunt toate pozitive, Maica Tereza.

Alfred Bulai despre lecția interbelicului: „Formula <<Nu ne votați!>> poate fi câștigătoare”

I.V.: Nu îți pierzi publicul dacă vii cu mesaje autentice și sincere?

A.B.: Istoria interbelică ne arată că formula „nu ne votați!” poate fi câștigătoare. Pentru că în realitate, ea e adevărată. Măcar ești corect. În mare măsură, faptul că ești corect e mult mai de apreciat. Și aici e o chestiune. Nu trebuie să fii foarte sofisticat. Omul simplu poate să își dea seama că e mințit sau că nu dai doi bani pe el. Să știi că în campanie, de exemplu, că am făcut multe campanii, vezi pe mămăica, cea care vine și zice politicianului – îți dai seama, la europarlamentare – vine mamaia și îi zice: „la mine nu merge liftul de șase luni”, îți dai seama, ăla, săracu, nu are nicio treabă.

Politicianul, un „terapeut”? Alfred Bulai: „oamenii vor să se plângă cuiva”.

I.V.: Una europeană.

A.B.: Da? Ei, ea știe, că nu e tâmpită, poate să nu aibă școală, dar vrea să se plângă cuiva. Acest lucru trebuie să îl învețe politicianul, că el este un terapeut. Nu e inginer, e chestia asta, că ai impresia că el trebuie să construiască. Sunt specialiști, trebuie să ai exact relația cu electoratul, cu oamenii, trebuie să plătească cineva. Noi nu înțelegem chestia asta, în America, vezi tu, sau în alte spații, e un scandal, e ceva, e aiurea. Uite, a tras un nebun într-un copil îl școală, secretarul pe educație își dă demisia. Nu a pus el pe cineva să facă ceva, ci pur și simplu e vorba de cineva care trebuie să răspundă.

De ce îți iei un consilier ca om politic? Alfred Bulai: „Trebuie să îți spună ceva ce nu ști tu”

I.V.: Spuneți undeva, plecând de la un articol al profesorului Vlăsceanu, dintr-o discuție despre România educată, și spuneți: „Cred că România are nevoie de politicieni care nu știu ce e de făcut dar sunt dispuși să întrebe permanent pe toți cei din jur, prieteni sau chiar adversari”. Adică să apeleze la un cuvânt, și el uzitat, experți.

A.B.: Știi care e problema? Am stat, îți dai seama, pe lângă politicieni, mult timp, în zona din opoziție și de la guvernare. Cineva, nu eu, mi-a povestit o situație… merge în permanență în zona contactelor… ca expert, în diferite programe, și a asistat, în întâlniri cu mai mulți miniștri, și la un ministru, e unul UDMR-ist, nu contează, pentru prima dată în viață, consilierii ministrului l-au contrazis în timpul ședinței pe față. De aia i-a luat. Dacă te uiți mai ales în zonele astea, Finlanda, alte țări, ăia stau acolo și iau notițe. Ăsta e consilier? Consilierul trebuie să îl iei să îți zică ceva ce nu știi tu, că altfel, nu văd… ah, poți să ții, tu de exemplu, ești specialist pe capitale europene. Probabil că e greu de crezut că găsești pe unul care să fie mai bun decât tine, dar sunt multe domenii unde nu știi și unde ai nevoie.

România lui Sisif. Alfred Bulai: „Îmi place să spun că România este țara tuturor începuturilor pentru că mereu începem”

I.V.: Zona culturală e diversă.

A.B.: Nu mai zic că e foarte largă. Am dat exemplul acela cu Dem Rădulescu care învăța de la studenți. Îți dai seama, e o chestie drăguță. Poți să ai idei, la noi în general, ideile nu sunt bune, decât dacă sunt ale tale, și în general toată lumea… îmi place să spun că România este țara tuturor începuturilor pentru că mereu începem. Adevărata reformă abia acum începe. În învățământ au fost mai multe reforme decât miniștri. Știi că au fost câțiva… nimeni nu zice că e foarte bine ce a fost până acum și au făcut ceilalți.

Metoda Bulai: „Ai propus o reformă, pușcărie, tată!

I.V.: „Reconstrucția instituțională și birocrația publică”, o consecință mă gândesc a exercițiului public, multe lucruri le-ați văzut acolo. Reconstrucție, acest provizorat instituțional în care trăim.

A.B.: Eu am zis de mai multe ori. Dacă aș putea să am o asemenea forță, aș introduce în codul penal. Ai propus o reformă, pușcărie, tată! A devenit o marotă chestia asta, să facem reforme. Reforma statului, reforma educației, a sănătății, toată lumea face reforme, fără să cunoască noi ce reformăm de fapt, pentru că nu cunoaștem despre ce reformăm mare lucru. E prea mult. E un concept cu încărcătură simbolică, reformă, care nu e nici măcar schimbare de-adevăratelea. Uite, reforma educației. A venit Funeriu și ne-a dat niște repere, unul dintre ele era spectaculos. Să punem camere video la bacalaureat. Să dăm un exemplu. Deci, tratez punctual și inutil, că e sfârșitul, e ultimul examen, bacalaureatul, da? Tratez inutil un flagel fără să mă întreb „de ce există?” Cum a apărut? Te comporți ca și când toți copiii erau în banca lor, liniștiți, și e un virus care vine atunci, bacalaureatul, că în rest nu au nicio problemă. De ce? Chiar dacă te uiți la cum funcționează școala, îți dai seama că au fost mințiți copiii. 12 ani! Când s-a dus în clasa a treia, a patra, și i s-a zis să vorbească despre zebră, să zicem, s-a dus pe internet, a luat poza cu zebra, nu? Câteva cuvinte, și a luat 10, nu? Că s-a documentat. După aia, la nivele tot mai înalte. Și vine la facultate și află că cică e plagiat. Cum e plagiat? Cum adică? Am făcut 12 ani. Întrebarea unde este? Apropo de chestia asta, de ce ne întrebăm care e problema în spate? Problema e morală. Ar trebui să ai o educație morală ca să preîntâmpini furtul, nu doar amenda, sancțiunea. Adică ar trebui să întrebi în ce măsură ar trebui să îl definești ca un comportament moral, să nu furi. Adică să ai cartea pe masă și să zici „nu e normal”.

Politizarea birocrației și birocratizarea politicului. Alfred Bulai: „E un monopol al procedurilor, pe care nu îl știe niciodată politicianul, îl știe birocratul.” Pe cine a găsit Alfred Bulai în unele birouri administrative ale instituțiilor de stat: „Găsisem unul-doi care erau de pe vremea lui Dej

I.V.: Dar partea cealaltă din titlul dvs., cea cu „birocrația”, poate câștiga cineva bătălia cu birocrația publică?

A.B.: Nu. Am exemplul, pe de o parte, al politizării birocrației, care este neimportant, în realitate, nu e atât de mare pe cât credem noi, sigur, e, dar nu atât de mare. Fenomenul mai interesant e al birocratizării politicului. De fapt, multe dintre tezele uzuale sunt false. De exemplu, că politicienii schimbă aparatul birocratic. Este complet fals. Invers, birocratul schimbă politicienii.

I.V.: Mecanismul acela e mai puternic.

A.B.: E infinit mai puternic.

I.V.: Și e mai stabil. Are ceea ce nu ai tu ca om politic.

A.B.: E un monopol al procedurilor, pe care nu îl știe niciodată politicianul, îl știe birocratul. Doi la mână: au canale de comunicare eficiente, da? În sensul în care, de regulă, politicianul află ultimul, și oamenii din subordinea lui află că va fi schimbat, el află ultimul, la sfârșit.

I.V.: La televizor, eventual.

A.B.: S-au întâmplat cazuri, pentru că e și firesc, în continuare, când întâmpină un șef de partid presiunile posibile, îi zic ăluia ultimul. Dar tu ca să faci toate acțiunile ai nevoie de aparat birocratic. Și în fine, e o cercetare pe tot aparatul birocratic din România, mi-am permis în 2007-2008, cred că erau oameni, găsisem unul-doi care erau de pe vremea lui Dej. Tu realizezi? Intraseră de pe vremea lui Ceaușescu alții, vreo patru… erau mulți!

Revelionul Aderării, povești din culise

I.V.: ”Inamovibilitate”.

A.B.: Pentru că ei vând un capital, încrederea, știi foarte bine, la începutul mandatului, știi cum e, îi întrebi, toți sunt aliniați – „da, sigur, putem”, la sfârșit „să vedem, domnule, dacă e legal”… Încep să aibă rețineri. Aparatul birocratic are și oameni care rezolvă probleme. Gândește-te că tocmai pentru că aparatul e foarte complicat, expertiza este importantă. Uite, îți dau un exemplu amuzant. M-au rugat, în fine, trebuia să facem revelionul aderării. Nu aveau ei chef de revelion, dar s-au gândit să facă la începutul lui decembrie, pe 31 urma…

I.V.: Capitala culturală europeană la români a început în februarie.

A.B.: Mi se pare normal. I-am chemat pe ăștia de la achiziții, toți, guvern, de pe peste tot, hai să vedem unde facem revelionul. Bine, prima dată am încercat să creez o punte de legătură între Băsescu și Tăriceanu, era aberant că Băsescu făcea revelionul în Piața Universității și Tăriceanu în Piața Revoluției. Destul de penibil, adică… mai ales că urma să fim în U.E., ideea de unitate, știi? Era în jurul lui decembrie-1 ianuarie. Faza pe scurt: bineînțeles că toate comicăriile posibile, de la a cumpăra, a achiziționa, bilete internaționale… „Nu vă dați seama, 5 decembrie, 10 decembrie, ce dracu cumpărați voi?” Nu numai că nu aveai cum, dar în fine, a venit cineva și a zis: „Domnule, știți că nu putem legal”. Era de la achiziții. De ce? „Sunt două legi care nu îți permit. Legea finanțelor publice îți zice că anul fiscal începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie, și tot legea finanțelor spune că nu poți plăti nicio achiziție, nimic, decât cu maximum o treime avans, restul la sfârșitul activității. Copii, nu veți avea buget pe 1 ianuarie!” A venit un bătrânel, ei numesc interpretare inovativă asta, care a zis: „Am o soluție.” La Ministerul Culturii se crease cu ani în urmă o structură cu buget multianual, și nu au făcut nimic, au transformat aia și au rezolvat. Ei, ai nevoie de unul care știe birocrație, că politicianul care abia a venit habar nu are, nu are cum să știe, stă și se uită.

Democrația competenței. Alfred Bulai: „Sunt unii care au fost miniștri la un domeniu, apoi la altul cu care nu au nicio treabă.”

I.V.: Până învață, el a plecat deja.

A.B.: Mai mult decât atât. Nu uita că tu ești doar în zona asta culturală, că așa ai lucrat toată viața, dar sunt unii care au fost miniștri la un domeniu, apoi la altul cu care nu au nicio treabă.

I.V.: Renascentiști. Competență egală în orice domeniu.

A.B.: Și atunci sigur că nici nu mai e important. Nu uita că asta se întâmplă și în structurile de jos, nu numai în aparatul miniștrilor, sunt secretari de stat care prind post în altă parte, nu mai există aceleași competențe.

Un tractorist în noaptea Revoluției Române, după ce l-a văzut pe Ion Iliescu: „Ăsta va fi în locul lui Ceaușescu!” Alfred Bulai: „Mă, câți sociologi din România au făcut o asemenea predicție?”

I.V.: Pentru că am ajuns la Cultură trebuie să vă întreb ceva despre Albă-ca-Zăpada. Pentru că povestiți undeva, ați stat la o coadă, o oră, și dintr-o coadă pe care ați observat-o o oră erau câțiva copii și cei mai mulți erau adulți. Ați discutat, i-ați spus mamei dvs. lucrul ăsta și v-a frapat, deși aveați câțiva ani. Acesta a fost primul instinct de sociolog pe care l-ați avut?

A.B.: Nu îmi mai aduc aminte de poveste, dar Albă-ca-Zăpada ca film, asta mai țin minte, a fost o chestie drăguță. Filmul e făcut în anii ’30 și a ajuns pe la noi în cinematografe când eram mic, probabil sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70. Nu știu ce vârstă aveam, oricum, eram mic. Nu erau numai copii care mergeau, erau adulți. Filmul ăla oricum e… genial! Extraordinar! Observația legată de oameni însă, e un sociolog american, Wright Mills, care are și o carte, Imaginația sociologică. Și aici e o chestie importantă, el spune că imaginația sociologică este o capacitate de a înțelege natura fenomenelor sociale, care nu neapărat sociologie, mulți sociologi nu au, vreau să spun că cei mai mulți nu au… pentru că și cea mai mare școală de sociologie de la Chicago, Ezra Park a fost jurnalist… Bine, pe vremea aia nici nu era o problemă să iei diplome cu nu știu ce formule de genul ăsta. De ce? E vorba de a înțelege fenomenele sociale, a fi atent. În cartea mea, Mecanismele electorale ale societății românești am o poveste reală, mi-a povestit-o cineva, un tractorist în 22 decembrie, noaptea, 1989, care l-a văzut pe Iliescu la televizor. Știi? Adică în nebunia de acolo a apărut și Ion Iliescu. Și ăsta a zis: „Ăsta va fi în locul lui Ceaușescu!” Mă, câți sociologi din România au făcut o asemenea predicție?

Literatura din sociologie: proba de foc, cum ajungi la publicul larg ca om de știință?

I.V.: Omul a simțit.

A.B.: E simțul acela social. Vlăsceanu, în cartea pe care ai invocat-o, are un articol… în ce măsură în literatură avem de fapt sociologie?

I.V.: În această carte, In Fiction We Trust, volum pe care l-ați coordonat, cu Cătălin Partenie, și unde Lazăr într-adevăr, are această analiză, pe întâlnirea dintre ficțiune și sociologie. Izvoarele literare…

A.B.: În genere, marile lucrări, nu numai de sociologie, ci în orice domeniu, sunt și opere literare. Adică uneori chiar e vorba de, gândește-te la prezențele publice și discursurile pentru publicul larg, Planck, Einstein, că evident nu înțelegea nimeni chestiile complicate, dar vorbești unui public larg. Sunt multe cărți care fac asta, și apropo de imaginea sociologică, sunt mulți oameni care au cărți despre știință, best seller-uri spectaculoase, ei fiind jurnaliști. Pentru că de fapt vor fi mai aproape de publicul larg. E un lucru care contează din punctul meu de vedere, mai ales că nici nu e o diferență foarte mare. Depinde de tipul de literatură. Dar în multe cazuri literatura descrie o societate, chiar dacă e ficțională, teoretic, poate să fie revelatoare, dar nu va fi, chiar și în SF, există problemele lumii tale, în care te afli.

I.V.: Marx, care voia să facă din Capitalul o operă exclusiv științifică, îl cita pe Balzac, cu Comedia umană, iar Bourdieu zice că Flaubert, de asemenea, oferă prin romanele lui o frescă a societății franceze.

A.B.: Cu siguranță.

I.V.: Dar eu cred că și Zola, care e un nume mai puțin pomenit, la fel, cu naturalismul lui.

A.B.: Stai puțin, tu crezi că o descriere a societății interbelice nu o găsești în literatura interbelică? La toți, și la comedie, și la drame, nu sunt deloc întâmplătoare. Asta pentru că în general unii, nu toți, au un simț al socialului deosebit și prin elemente de esență. Asta se întâmplă și în cinematografie, că de aia sunt unii mari, ca regizori, și alții nu, în teatru, din păcate am văzut multe spectacole și în materie de regie, erau multe spectacole dramatice, dar nu îmi spuneau nimic. Adică formal, e ok, dar nu știu, am văzut o piesă mai demult, acum 25 de ani cred, Șase personaje în căutarea unui autor. Frumos, drăguț, spectacol, apar unii cu picioroange la un moment dat. M-am întrebat: de ce, dar ce spui? În afară de a mă șoca, cred eu, ar trebui să ai și ceva de spus. Că e film, literatură, da? Zona dintre științele sociale care sunt deschise narativului, că în științele de cercetare calitativă până la urmă ești deschis spre zona asta calitativă, spre zona narativă, atunci sigur că ai nevoie de un talent. La urma urmei, în orice domeniu, nu e vorba numai de științe sociale, gândește-te la psihanaliză. Dacă nu ar fi fost un scriitor extraordinar Freud, nu ar fi existat psihanaliză. E o poveste, să povestești cazurile acelea, e film artistic. Te vrăjește!

I.V.: S-au și făcut câteva, foarte bune!

A.B.: Da, nu știu câte, dar în principiu, totuși e vorba de o artă a comunicării psihanaliza. Am dat exemplul că pe mine m-a ajutat teatrul.

Cum a ajuns sociologul Alfred Bulai să scrie literatură? „Era un exercițiu intelectual de a crea ceva”

I.V.: Dvs. cum ați ajuns să scrieți literatură?

A.B.: Prima dată, mă rog, am cochetat cu ideea asta, dar real, primul meu roman, prima dată l-am scris pentru mine, așa, nu m-am gândit să îl public. 8539. Era în anii ’90 la sfârșit, și la un moment dat zic mă, de ce să nu îl public. Era un exercițiu intelectual de a crea ceva. Noaptea când eram obosit, adormeam, moțăiam așa un pic, după aceea cam o oră-două mă relaxa chestia asta. Pentru mine a fost un exercițiu de-adevăratelea, după care m-am cunoscut cu un tip care era critic literar și mă ducea să mă, mă rog, nu pot să fiu chiar atât de măgar, să mă tragă de urechi.

I.V.: Să vadă ce ați scris.

A.B.: Nu, nu, să mă tragă de urechi la modul propriu. Eu nu aveam descrieri, un stil de scriitor, pentru că aveam redundanțe ca orice profesor, ticuri, spui de cinci ori același lucru.

I.V.: Metode!

A.B.: Aveam, intelectual fiind, foarte multe descrieri care erau teoretice, și îmi aduc aminte, dau un exemplu acum: „Ce e ăsta mă?”, „Un câine”, „Cum adică e câinele drăguț?” „Era drăguț!” „Bă, câinele e alb, e negru, e mare, e mic, descrii, dă-l dracu, nu există câine drăguț!”

I.V.: Cine e criticul literar?

A.B.: Ei, nu contează, un prieten, pe vremea aia a fost… mă ducea numai ca să mă certe, știi? Îmi plăcea la nebunie genul acesta de exercițiu care mă făcea să am foarte mare atenție la ce scriu și cum scriu. Am rămas cu chestia aceasta și încerc să mă uit pe emailuri, să corectez când scriu, că mulți spun „nu, dă-i repede acolo!” Nu știu, am rămas cu chestia asta. Am lucrat câțiva ani pe text, și încă după un număr de ani, că în 2003 a apărut ăla, în 2012 a apărut al doilea roman, tot așa, l-am scris cam într-un an, un an și ceva.

Cât e imaginație și cât e literatură în scrierile lui Alfred Bulai?

I.V.: În 8539 spuneți că poți să scrii adevărul sugerând că ai o imaginație bogată. Ce să înțelegem de aici? Că Alfred Bulai e de găsit mai degrabă în proza lui? Că în exercițiul acesta ficțional e ce credeți dvs. despre viață, despre lume?

A.B.: Da, clar, sigur că sunt etape ale vieții mele acolo și ale modului meu de a gândi lucrurile. Dar ca realizare nu sunt, nu că secundare, în mai mare măsură poate, cu excepția cărții mele, Fundamentele cunoașterii, evident că pentru mine sunt mult mai importante, chiar dacă publicul din România nu se omoară cu literatura românească, în afară de ăia de succes, dar mă rog, eu nu sunt scriitor, nu trăiesc din chestia asta. Eu o fac pentru mine, ca să zic așa, dar da, cred că sunt două moduri de a face sociologie. Poți să o faci științific, la catedră, poți să o faci și ca literatură, tematica, problematica, întrebările tale existențiale sunt legate de un mod de a vedea lucrurile și sigur că poți să îl iei ca atare. Sigur, lucrurile sunt inventate. Poți să ai dai povești la care ai avut acces la un moment dat. M-a mai întrebat lumea, mai ales la primul, care a circulat în mai mare măsură: domnule, asta cine ți-a spus-o? E o imaginație, nu e o problemă.

Alfred Bulai, mesaj către intelectuali: misterul e tot atât de important precum este cunoașterea. „Eu nu pot să spun că am ales misterul, toată viața m-am ocupat de cunoaștere. Dar sunt fascinat de mister”

I.V.: Scrisoarea pe care ați primit-o și care e coperta patru de la această carte de la Tritonic, Misterele vieții cotidiene, cinci povești cu femei. Aveți o scrisoare pe care ați primit-o și care e coperta patru, voi cita din ea o frază foarte interesantă: „Oamenii mor doar atunci când a murit curiozitatea în ei, când știu și sunt siguri că au aflat totul. Oamenii mor când cunoașterea lor devine siguranță. O femeie este o felie de cunoaștere și de mister, un bărbat poate alege misterul sau cunoașterea. Emil a ales prost, a ales cunoașterea.” E reală scrisoarea aceasta?

A.B.: Nu, e totul o construcție, o ficțiune. Dar ideile de acolo nu sunt false, adică cunoașterea și misterul se împletesc în multe culturi, societăți, domenii, da! Cunoașterea și misterul sunt opuse. Uite, citești Blaga, adică Filosofia misterului.

I.V.: Emil a ales prost. Alfred Bulai cum a ales între mister și cunoaștere?

A.B.: Eu nu pot să spun că am ales misterul, toată viața m-am ocupat de cunoaștere. Dar sunt fascinat de mister. Adică e și moștenirea mea veche cu astronomia, care pentru mine era mai degrabă o deschidere spre cosmogonie, genul de întrebări fundamentale care te înnebunesc, cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Sunt întrebări existențiale viz-aviz de noi ca oameni. Sigur că, evident, ești om de știință, dar în același timp nu am ipocrizia de a spune că știința este singura formă de cunoaștere. Mai mult, nu am ipocrizia să cred că știința explică totul și spune totul, cu alte cuvinte sunt lucruri pe care nu le explicăm. În primul rând, și aici e un gen de ipocrizie și trufie stupidă, adică prima întrebare a mea pe care o pot pune este dacă noi în univers cunoaștem 99.9% din univers sau 0,0000001. Habar nu avem! Gândește-te doar la faptul că acum 150 de ani 90% din univers nu exista pentru noi, nu știam X, nu știam Y, nu știam nimic! De microcosmos, nu știam! Te întreb: când vei fi tu la 70, 80 de ani, probabil va fi de două ori mai mare universul? Cât înseamnă că știm? Doi, de unde știm că nu sunt lucruri pe care nu le putem ști? Asta e o prostie să crezi că nu pot fi lucruri pe care… sunt întrebări în esență filosofice în legătură cu știința, cele de epistemologie, de filosofie pur și simplu. E o deschidere către mister în sensul acesta.

I.V.: Ce ați vrea să știți și încă nu știți?

A.B.: Eu sunt fascinat de misterele vieții cotidiene, adică de misterele obișnuite, de curiozitățile din lumea noastră. Misterul nu există doar în univers, misterul poate să fie în natura lucrurilor, în genul de reacție al oamenilor, în lucrurile pe care le cunoaștem. Trebuie să fii deschis și să cauți să le înțelegi. Misterul câteodată este explicat. Probabil că ne bucură ideea misterului. Nu neapărat explicația. Aici e diferența între cunoaștere și mister. Misterul explicat nu mai e chiar mister, știi?

Iubirea pierde teren în societatea noastră: diagnosticul lui Alfred Bulai

I.V.: Care mai e locul iubirii în societatea noastră? Mai e o virtute, mai e o ancoră, mai aduce ea echilibru?

A.B.: Nu, e universală iubirea, mai ales că abordăm multi sau polisemantic. Vorbim de iubire viz-aviz de orice și chiar ar trebui să vorbești de iubire ca sentiment. Este fundamentală, indiscutabil, din păcate ea nu are toate caracteristicile pe care le-a avut în alte epoci istorice. Dimensiunea morală, de exemplu, moralitatea în mod normal ar trebui să fie legată strict de iubire. Ea va rămâne importantă în relațiile de familie, acolo unde, mă rog, dimensiunea morală e mult mai puternică. Dar în societatea de astăzi mai puțin. Nietzsche a spus celebra formulă: „Dumnezeu a murit”. Puțini o înțeleg. Prima dată când am auzit-o nu am înțeles o iotă, când eram încă student, dar avea dreptate, epoca modernă este o epocă în care Dumnezeu moare, e ateismul epocii moderne, nu se pune problema într-un fel sau în altul. Problema lui Nietzsche era ce punem în loc. În spațiul acesta moralitatea era asigurată de religie, toate religiile, nu doar una. Om-supraom, încerci formule de tipul acesta, ideologii, dar povestea aceasta, am dat exemplul acela cu plagiatul și din cauza aceasta. Problema plagiatului nu este cum să îi controlezi pe studenți ci de ce nu ar trebui să existe un cod de deontologie și morală care să funcționeze așa? Pentru că, atenție, eu nu vorbesc de plagiat la copii, la doctorate e obligatoriu să fie prin lege controlul de plagiat. Deci toți sunt infractori. Că așa hotărăsc și nu am încredere. Nu poți să spui că societatea asta e sănătoasă, a fost un lider de partid care a zis fără să îi pună pe ăia la detectorul de minciuni.

Iubirea e anatemizată”. Alfred Bulai despre o iubire cu moralitate 0 în zilele noastre

I.V.: Recent.

A.B.: E o formulă totuși care sugerează că dimensiunea moralității este zero. Iubirea e legată de moralitate, și aici șchioapătă oriunde. Repet, e vorba de un anumit gen de cum să zic eu, ca formulă, în general, este anatemizată iubirea pentru mulți în societatea românească și nu numai, pentru că oricum pare că e un lucru care nu e neapărat important. Dincolo de faptul că literatură, film, toate au afectivitate. Totuși, sunt abordările raționale, care îți explică totul, apropo de mister. Una dintre abordările uzuale e că totul e explicabil și că știm tot. Trebuie să știm exact când și cum reușim să înțelegem lucrurile. În realitate, cu cât mergi mai mult în domeniul acela, cu atât ai mai multe întrebări. Cunoașterea cu adevărat este importantă doar atunci când ai în finalul vieții mai multe întrebări decât răspunsuri.

Cine i-a ghicit în cafea lui Alfred Bulai?

I.V.: V-a ghicit cineva în cafea?

A.B.: Oh, sigur! Maică-mea!

I.V.: Victor, personajul cărții dvs., Misterele vieții cotidiene, găsește o femeie în vârstă care îi citește la un moment dat în cafea.

A.B.: Maică-mea dădea în cărți, foarte bine, chiar, aș putea să spun.

I.V.: Vă amuza asta, ați luat în serios?

A.B.: Nu am luat niciodată în serios, din păcate, și pentru că eram om de știință, eram fascinat, nu aveam multe întrebări la vârsta aia și nu puneam întrebări. Sigur că nu am luat-o în serios. Nu voiam să o mâhnesc, ea dădea de zece ori pe zi. Cu predicții foarte mari, nu era chiar întâmplătoare chestia aceea. Avea însă o prietenă, o vecină, care era ciudată rău de tot, care ghicea în cafea, dar la modul „vezi că mâine la patru îți rupi mâna” și se întâmpla chestia aia. Adică da, ciudată, niciodată nu am luat-o în serios.

Sociologul Alfred Bulai despre „legea profețiilor care se autorealizează”. Atenție la ce spuneți oamenilor că li se va întâmpla

I.V.: Predicții sociale făcea sau personale?

A.B.: E un amestec în zona asta. E vorba de o cunoaștere pe care o ai neconștientă, cum ar zice Kahneman, un psiholog social, pe o gândire nonconștientă, o gândire rapidă. Asta e intuiția, e o capacitate de a analiza lucrurile fără creier, fără să deranjezi creierul. Dar asta, uite, de exemplu în artă, când te uiți la un tablou, nu știi de ce îți place. Știi doar că îți place. Nu o să spui: „bă, perspectiva galbenă de aici e bună sau nu”. Nu, îți place un actor când joacă sau nu, adică sigur că un profesor s-ar putea să îți spună ceva care e fals sau nu, tu iei că așa îți vine. Îți dai seama în comunicare, știi că cineva are o anumită stare psihică, în primele 14 secunde. Doar din paralimbaj. E un gen de cunoaștere pe care cineva o are, nu e mare lucru, inclusiv eu pot să dau oricând în cărți sau așa și pot spune oricând: „dragul meu, ai o mare problemă!”, că dacă ai ajuns la ghicitoare e clar că ai o problemă. E logic, da? După aia vezi că e cineva, coleg, colegă, care te mănâncă așa, zice că e prietenul tău, dar în realitate… te-ai gândit deja la cineva, adică nu e o problemă. Marea problemă este că în sociologie există o lege a lui Thomas, noi creăm realități. Dacă zic doamnei sau domnișoarei: vezi că e unul care e timid, te place, ce face aia? Se duce la serviciu și se uită și găsește și încurajează. S-ar putea chiar să se creeze o relație ulterioară din cauza asta.

I.V.: Cuvintele atrag realul, nu?

A.B.: Sigur că da. Merton a definit-o ca legea profețiilor care se autorealizează. Adică ce vreau să spun este că nu e chiar atât de important. Repet, e și un gen de cunoaștere, dar repet, nu neapărat conștient, rațional, mai ales în zona feminină. Intuiția feminină e mai ales o capacitate de a înțelege comunicarea nonverbală. Fără să știe procedural cum face exact. Asta pentru că, gândește-te, orice femeie va ști acest lucru, o femeie, în primul an de relație cu copilul are o relație directă, fără să conștientizeze. Copilul plânge și ea știe că îi e foame, îi e rău sau se râzgâie. Nu are nicio treabă. Fără să știe de ce. Creierul ei, de zeci de mii de ani de evoluție, sute de ani, am putea să spunem, sau chiar mai mult, interpretează. Dar nu, ea știe doar că are o reacție. Vezi o femeie care, atunci când plânge copilul un pic, intră în panică, deși bine, tu ca bărbat, nu realizezi nimic, decât că face ăla mic gălăgie, sau invers, că plânge, că râde cu ea, înțelegi? Asta ține de o dimensiune care nu e ceva atât de… e misterioasă, pentru că nu o înțelegem, cum funcționează, dar nu înseamnă că e ceva supranatural. E o chestiune care ține de evoluția omului și nici măcar, a animalelor, pentru că nu e vorba doar de a omului. Ce vreau să zic e că misterul ăsta există. Ai vorbit de iubire, nu știu dacă vrei să fie decriptată întotdeauna. Repet, nu mai e mister dacă îl cunoști. Câteodată, în multe cărți sau romane, sau în filme, câteodată, dacă te lasă cu un aer de mister, la final, e mai interesant, dacă ți-a zis la sfârșit exact despre ce era vorba, dacă ți-a creat o zonă de mister și ți s-a părut că i-a zis unuia ceva, nu mai e neapărat interesant. Mă rog, depinde și de spectator.

I.V.: Trebuie să rămână și „sub pecetea tainei ceva”, cum zicea Mateiu Caragiale.

A.B.: În principiu, da. Repet, cunoașterea și misterul sunt împreună, poate e bine să conviețuiască, dar cu un anumit gen de respect, și pentru cunoaștere, și pentru mister.

Alfred Bulai, liniștit în privința Inteligenței Artificiale și a locului individului în societate. „Vor dispărea meserii, dar inteligența artificială nu iubește.”

I.V.: E ceva ce vă mai poate speria, îngrijora, din ceea ce înseamnă viitorul?

A.B.: Acum viitorul pentru tineri este întotdeauna o promisiune, pentru cei în vârstă, ca mine, o nostalgie. Evident, însă, sunt lucruri clare. Lumea se schimbă dramatic, probabil că în câțiva ani va arăta altfel, în zece ani nici nu vreau să mă gândesc, pentru că în realitate tehnologiile au ajuns la un nivel foarte performant. Inteligența artificială face ravagii și încă nu știm. Gândește-te că în zece ani se poate pune problema să nu mai ai dreptul să conduci o mașină. Adică să funcționeze doar mașinile care au autonomia lor. Nu e mai simplu? Că tu te duci și faci accidente? Lasă-le pe alea, că știu ce să facă! Tu vei fi tot mai controlat, în sensul că vei ajunge și pixul să aibă inteligență, practic, vei ajunge să fii doar controlat, universitățile nu știu dacă și ce sens vor mai avea, ușor-ușor. Uită-te la o chestie banală: traducerile, că sunt fascinat de chestia asta. Noi am rămas ca societate anchilozați. Ceri ăluia de la Poplaca să știe engleza, ca și cum trebuie să vorbească cu englezii la Poplaca. Da? Funcționar obișnuit. Sunt programe, o groază, de limbi străine. Noi nu am aflat că traducerea umană și cea legată de calculator sunt deja compatibile, iar în 10-20 de ani, după mine, nu va exista decât traducere automată. Pentru că va fi mai bună! Să înțelegem foarte clar, cineva mi-a spus: domnule, stai, că va fi tradus Shakespeare… Le-am zis: măi copii, să înțelegem care e treaba, eu pot să am un calculator care să îmi ia toate edițiile Shakespeare, din toate limbile. Toți autorii, toți creatorii, și cineva le poate analiza. Spune-mi și mie, ce om putea să facă chestiunea aceasta? Noi nu realizăm că nu ai cum să te bați. Ah, cred în continuare că inteligența artificială – repet, nu sunt fanul ei, dar sunt câteva zone în care poți să te bați. Misterul, că nu există mister, cunoașterea e absolută, nu există viață, multe lucruri înseamnă încălcarea regulilor. Și alea nu au… adică au regulile clare. Și mai sunt câteva chestiuni pe care nu le are. De pildă, inteligența artificială nu iubește.

Limitele I.A. în viziunea lui Alfred Bulai: „Ea poate să sugereze probleme morale. Dar ea nu are moralitate.”

I.V.: Că v-am întrebat mai devreme.

A.B.: Nu iubește, nu urăște, și în fine. Nu are probleme de moralitate. Ea poate să sugereze probleme morale. Dar ea nu are moralitate. Nu are dimensiunea discernământului. Sigur că poate algoritmic să aibă multe situații pe care să le ia în calcul. Dar nemeritate. Există o componentă umană. Nu știu ce va fi peste 50-100 de ani. În acest moment acestea nu au nicio șansă să fie surmontate. Dar asta nu înseamnă că nu sunt efecte benefice fantastice. Sunt absolut convins. Probleme deontologice și mai mari. Gândește-te că noi nu suntem încă în aceeași fază cu cei din occident. Anul trecut a fost grevă la Hollywood, a scenariștilor și a actorilor, pentru că se deciseseră să facă scenarii folosind inteligența artificială: „nu vă mai dăm bani!” Ăia au făcut scandal, e un domeniu întreg. Filme proaste, pentru că iei fragmente din mai multe, nu e cine știe ce. Actorii, iarăși… vei putea să îl ai făcut pe Ionuț Vulpescu peste 30 de ani la ce vârstă vrei tu, de azi, care să spună ce vrea el, la tine acasă. La el acasă, înțelegi? Cu alte cuvinte, să trăiești într-o lume în care nu știi ce e ficțiune și ce e realitate… nu va fi… vor fi probleme morale, dar cât? Ce probleme vor fi? Mari! Adică vei putea să ai, poate, filme cu Chaplin, făcute ca și când ar fi Chaplin, mai bune decât filmele cu Chaplin, că fie vorba între noi, știi că Chaplin a concurat, erau multe concursuri, cine îl imită pe Chaplin, și a ieșit la un concurs de genul acesta al treisprezecelea.

Inteligența artificială e un instrument. Alfred Bulai: „Nu poți să te împotrivești instrumentului!”

I.V.: A fost cu noroc, în cazul lui…

A.B.: Toate acestea sunt evenimente singulare, care se întâmplă într-un orizont de timp acceptabil. Ca să închei cu chestia asta, e o chestie simplă. Unu: nu putem să fim împotrivă, asta e o prostie, ca muncitorii lui Marx care stricau mașinile… nu, gata, la revedere! Sunt tehnologii, nimic altceva, sunt instrumente!

I.V.: Ce se va întâmpla cu creativitatea umană?

A.B.: Ei, e o problemă. Inovația, de exemplu, la Merton, un tip de devianță e cel în care folosește scopuri ok, egale, dar mijloacele sunt altceva, inegale. Practic încerci altceva. Asta înseamnă să fii creativ, să vii cu altceva. Nu avem o soluție, putem mima, dar nu o să ai creativitate. Probabil că, nu? Gândește-te, pot să am poezii precum cele ale lui Nichita Stănescu. Nu e mare brânză, nu? Îl ia pe Nichita Stănescu și se joacă pe un milion de permutări. Nu va fi Nichita Stănescu, pentru că esența, ce e în spate, probabil nu va exista. Esența nu există, există jocuri de cuvinte, și probabil că va fi interesant. Dacă încerci 40 de milioane de combinații, probabil vor ieși. Dar nu neapărat cu mesaj. Mesajul îi ai în spate. Îl poți mima. Pentru publicul larg, probabil că e suficient. Nu consumă lumea la nivel înalt un anumit gen de producție culturală. Dar sunt chestiuni care nu, repet… tot ce înseamnă ficțional poate fi mimat? Da. E banal să faci o poveste pe inteligența artificială, în stilul Agatha Christie. Nu va fi real, ca Agatha Christie, va fi ok, dar pentru publicul larg, care e problema? Nu e aici marea problemă. Repet, nu poți să fii împotriva instrumentului. Cea mai mare invenție a umanității, dau mereu acest exemplu, probabil că a fost hoția. Din paleolitic. Au fost oameni omorâți cu cuțitul la alt nivel, sute de milioane în istoria umanității, păi și ce, nu folosim cuțite din cauza asta? Adică e același lucru. Trebuie să te gândești la varianta pozitivă. Și atunci, nu o să te comporți ca și când nu mai folosești cuțite. Este pueril. Nu e o dramă că vor dispărea meserii, nu au dispărut meserii? Mai știi tu blănari?

Alfred Bulai, rezoluție la războiul băsescian dintre filosofi și tinichigii: „Au câștigat filosofii. Au dispărut meserii”

I.V.: Războiul dintre tinichigii și filosofi, cine îl câștigă până la urmă? Apropo de meserii.

A.B.: Filosofii. Îți spun de ce. Reflecția este liberă. Poate să fie inutilă. Nu trebuie neapărat să fie utilă la ceva, dar provocările acestea evident că există. Un robot va înlocui la un moment dat tinichigiul, asta e clar. Gândește-te că mai există doamne, pentru cei care sunt tineri, care erau profesioniste, făceau ciorapi. Nu mai există așa ceva. Nu mai există pălărier, cizmar. Maică-mea a fost dactilografă, nu mai există meseria asta.

Mercedesul lui Alfred Bulai, o mașină de scris!

I.V.: Vă place să scrieți, v-a dat mama dvs. pasiunea aceasta să bateți la mașină?

A.B.: Da, ea a cumpărat mașina de scris, o am acasă, un Mercedes, o am acolo, e mai bătrână decât ea, deci la începutul secolului XX, și mai scria licențe, ca să mai câștige un ban, bătea la mașină, că așa era pe vremea aia. Normal că în anii 90 era de scris la mașină, nu am mai găsit, din păcate…

I.V.: Deci ați avut un Mercedes adevărat…

A.B.: Serios, da.

Alfred Bulai, sociologul care nu renunță la oameni

I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață, care e valoarea supremă pentru Alfred Bulai?

A.B.: Oamenii. Câteodată sunt întrebat și spun, apropo de meseria de profesor. Un profesor nu trebuie să predea, un profesor trebuie să construiască oameni. Și asta au făcut-o profesorii mei, Vlăsceanu, de care am zis. Gândește-te, eu am făcut un fel de secretariat, chiar de-adevăratelea, într-un fel, al primului Dicționar de sociologie din România, care ea apărut în 1993, eram, mă rog, nu vreau să dau un exemplu…

I.V.: Lazăr Vlăsceanu și Cătălin Zamfir.

A.B.: Ei au fost coordonatorii. Am lucrat cu Vlăsceanu non-stop, din 1990 până în 1993, ne-a luat ceva. Proiectul a fost înainte de 1990, au trebuit să îl refacă.

Cariera metrofilă a universitarilor, aspru criticată de sociologul și profesorul Alfred Bulai: „Standardele sunt de așa natură încât tu poți să fii handicapat ca profesor. Nu contează!” Ce se întâmplă cu articolele evaluate scientometric? „Dracu’ le citește!”

I.V.: O adevărată armă albă, așa…

A.B.: Pentru mine a fost o chestiune spectaculoasă. Eu am avut o înțelegere cu Lazăr Vlăsceanu, acum pot să o spun, după atâția ani, că să citesc totuși și să îi spun lui: „dacă crezi tu, schimbi tu pe acolo, dar mă întrebi și îți zic eu, ca să nu îți zică ăia ție.” Copil eram, față de ăia de acolo, erau toți sociologii mari. A însemnat un exercițiu uriaș pentru mine. Faptul că am făcut o groază. Sunt lucruri care te marchează, te ajută, te fac oameni, și asta trebuie să facă un profesor. Creează, un intelectual e cineva care creează. Dar ca profesor care predai, nu e nimic, nu văd de ce ar mai trebui să existe. Avem cărți, în curând o să ai filme, adică nici nu văd de ce. Sensul este tocmai acesta, al acțiunii. Fac mulți chestia asta, nu numai eu, îți dai seama. Dar e mai rar întâlnit, și pentru că mă uit la colegii mei tineri, nu numai de la mine, în general, e o societate în care avansarea în carieră se face pe criterii metrofile, pe ideea de câte articole – pe care nu le citește nici dracu, articolele alea nu contează. Standardele sunt de așa natură încât tu poți să fii handicapat ca profesor. Nu contează! Poți să fii super conducător de doctorat. Dar de fapt contează doar ce articole și cărți ai scris. Oricum nu contează calitatea, ci numărul de citări. Aici e o altă chestiune, unele sunt citate, pentru că sunt importante, altele pentru că dacă ești într-o zonă din asta, de nișă, cine dracu să te citeze? Gândește-te că tu vei scrie o carte sau cărți sau articole pe capitale europene. Se duc dracu peste câțiva ani și capitalele europene, peste câțiva ani devin istorie. E o lume ciudată. Dacă spui despre politicile verzi, mamă, e nebunie, sau mă rog, altă temă care e de interes. Ce vreau să spun e că cine citește cărți de teorie în general? E o chestie, trebuie să fie calitativă evaluarea. E cantitativă, și într-un asemenea spațiu, îi înțeleg, toți acești oameni tineri încearcă să avanseze în carieră și încearcă să publice pe nu știu unde… repet, reacțiile sunt negative de mult, e clar că lumea o ia într-o direcție greșită, și pentru că avem prea mulți intelectuali. Președintele Asociației Americane de Sociologie, spunea, în 2004, că erau 35% din doctoratele din America ale unor oameni care nu aveau treabă nici cu universitatea, nici cu cercetarea, deci erau sinecuri. Pe bani. Se duce naibii ideea de doctorat, dacă faci așa. Asta a început de mult la ei, îți dai seama că a venit și la noi. E aceeași chestiune. Ori poți ușor să publici, sigur că în curând vei publica foarte repede, nu știu cine citește. Asta e problema, cum îmi place mie să spun, articole, în România, nu numai în România, fie vorba între noi, nu sunt scrise ca să fie citite, ci citate. Că despre asta e vorba.

Citat și necitit, destinul intelectualului de succes contemporan

I.V.: Ce se întâmplă cu mulți autori care sunt mai degrabă citați, decât citiți?

A. B. E o poveste drăguță cu un tip, care, mă rog, era profesor acceptabil în lumea lui, dar a scris o prostie fără margini, și a avut sute și sute de citări. Era o tâmpenie, ți-am spus și ție, dar la citări era senzațional.

Alfred Bulai despre penuria de podcasturi adresate publicului cultural

I.V.: Domnule profesor, mulțumesc mult pentru acest dialog. Vă mai invit să discutăm despre societatea reală, ca să invoc un titlu al dvs. și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

A.B.: M-ai luat repede, dar e foarte simplu. În sensul în care am început așa, fără să știu acest lucru, este un podcast unicat, cu ocazia când mi-ai vorbit despre el, că nu știam, mi-a plăcut tipul de invitați care sunt de mare calibru, în domenii foarte diferite, mi se pare că e un lucru extraordinar, din păcate, și zic din păcate, e bine pentru tine, dar din păcate, pentru că sunt totuși foarte multe emisiuni de genul acesta, care sunt adresate unui public foarte larg, și nu unui public de cultură care, mă rog, poate să aibă acces și la alt gen de povești. Sunt povești care sunt interesante și care pot fi interesante. Deci din punctul acesta de vedere, zic felicitări și ideal ar fi să continui, pe ideea în care se poate și mai mult și să fie spectaculos ca impact și ca frecvență, că am văzut că nu era chiar așa, toată ziua, bună ziua, nu mi-am dat seama. Repet, nu e o chestiune de laudă, dar chiar mi se pare un lucru foarte, foarte util.

I.V.: Mulțumesc, domnule profesor!

A.B.: Mult succes!