Nicolae ManolescuNicolae Manolescu
03.06.2016

Un cer de cărți

Daniel Cristea-Enache: În ce fel ați călătorit, mai ales în timpul comunismului, prin cărți, prin lectura lor?

S-a vorbit destul de mult despre evazionismul cititului în epoca în care se ieșea cu atâtea dificultăți din țară. E interesant de aflat dacă liricul ori epicul a fost vehiculul preferat pentru aceste călătorii – iar, în cazul celui de-al doilea gen, dacă proza fantastică ori, dimpotrivă, cea realistă vă ajuta în a uita (temporar) de realitatea cotidiană ceaușistă.

 

Nicolae Manolescu: Cititul cărților n-a reprezentat niciodată pentru mine o formă de a evada din realitate. De a o uita. Chiar dacă literatura îmi oferea șansa altor realități. Am fost aproape de la început conștient de caracterul fictiv al acestora, ceea ce excludea orice comparație. Mi s-a întâmplat să plâng văzând la televizor reportaje care relatau în imagini scene de viață cumplite. Niciodată însă când am citit un roman sau o poezie, oricât de emoționante ar fi fost. Înainte de face critică literară, elev sau student fiind, am știut intuitiv să nu mă identific emoțional cu personajele unui roman. Sau să iau un poem drept o romanță lacrimogenă. Romanțele m-au făcut totdeauna să râd. Enervat pe tata care iubea, cândva foarte populara romanță, nu mă întreba despre autor, La căsuța albă, probabil fiindcă i-o cântase mamei în luna de miere, l-am provocat obligându-l să asculte câteva poezii ale lui Tudor Arghezi. Ca atâția din generația lui, era născut în 1900, nu-l studiase în școală, deși urmase, ca și mama, Literele și Filosofia, și abia dacă îi auzise numele. A fost încântat de unele din poeziile din Cuvinte potrivite, dar am făcut greșeala de a-i citi și din Flori de mucigai. A fost scandalizat de „trivialitatea” lor. Ieșeau cu totul din sfera educației lui literare. Și ieșite au rămas până la sfârșit. În ultimii ani de viață, citea și recitea la nesfârșit romane polițiste din seria „Enigma” sau, în franceză, de la Mercure de France, acelea cu copertă galbenă și cu un Cap de Mort pe copertă. Mi-a spus odată că primul polițist pe care l-a citit în adolescență fusese unul franțuzesc, al cărui titlu l-am uita. Mamei îi plăceau romanele sentimentale, ale lui Cronin, de exemplu, pe care le-am citit și eu la început și nu le-am descoperit nici un farmec. De poezie n-avea habar nici unul. Ar fi putut spune ca un personaj al lui Turgheniev: „Asta-i de neînțeles … pare a fi în versuri”. Ca să nu vorbesc de critică literară. Ciudat e că aveau totuși formație de filologi. Mama fusese la cursurile lui Mihalache Dragomirescu. Ce va fi crezut ea că le predă academicul personaj, nu-mi pot nici măcar imagina. Cu meseria mea s-au obișnuit mai târziu, n-aveau încotro, ca să zic așa, dar rareori am discutat cu ei despre romanele pe care le comentam, citite, unele, de amândoi, la recomandarea mea, dar fără să-mi spună vreodată dacă le plăcuseră sau ce înțeleseseră. Bănuiesc că foarte puțini, dascăli de literatură inclusiv, simt cu adevărat nevoia de a citi comentarii critice, iar când o fac, nu discern între spusele unora și altora, incapabili a se folosi de ele la lectura cărților. O dovadă concludentă ne-o furnizează unele din anexele manualului de literatură din liceu. Ele cuprind pasaje din comentarii critice. Într-o asemenea anexă, la Baltagul, erau înșirate, ca mărgelele pe ață, părerile despre roman ale lui G. Călinescu, Ion Negoițescu, Al. Paleologu și ale mele, fără nici o mențiune a faptului că nu puteau fi toate în același timp valabile. În fond, ele se băteau cap în cap, când descriau firea Vitoriei Lipan sau drumul ei pe urmele lui Nechifor, ca să nu mai vorbesc despre rostul căutării. Ce-și va fi închipuit autoarea anexei că vor înțelege elevii, nu știu, ce știu însă este că, amestecând astfel borcanele, ea n-avea idee de sensul criticii literare.

Foto NM

Foto: Dinu Lazăr

Am tot spus-o: criticul nu citește din plăcerea de a trăi într-o altă realitate, ci ca să scrie despre cărți. Din plăcere, citește cititorul obișnuit. De aceea el se și identifică emoțional cu personajele și retrăiește întâmplările cu sufletul gură. Iar versurile, ca să le recite eventual iubitei. (Cum făcea acum două sute de ani Nicolache Văcărescu, nu cu poeziile lui, căci n-avea talent, ci cu ale lui Alecu, fratele lui, poet adevărat, pe care le-a copiat pe bilețele de amor, din care, spre norocul nostru, s-au păstrat câteva. Alecu, el, n-a publicat nici una). Criticul își vede de treaba lui: citește carte după carte ca să scrie despre ele. Am mai folosit metafora: criticul e Iona înghițit de balenă din piesa lui Sorescu, și, când spintecă cel din urmă rând de burți ale chitului, izbutind să iasă, un cer de cărți se boltește deasupra lui. Am recurs și la o altă metaforă ca să fac să se înțeleagă cum citește criticul: care nu e omul unei unice cărți, recitite la nesfârșit, fie Biblia, fie Coranul, pentru omul religios, el e Petrușka din romanul lui Gogol Suflete moarte, care citește ce-i cade în mână, numeroase cărți de tot felul, și, dacă s-ar putea, le-ar citi pe toate. Într-un roman de Styron, un scriitor se excită citind cartea de telefon. Petrușka ar fi pățit la fel, dacă pe vremea lui ar fi existat telefoane în guberniile marii Rusii.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

(sursa foto: urbology.ro)