Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Lumea „exterioară” din care intrați, cu 59 de ani în urmă, în Facultatea de Litere din București era, la jumătatea deceniului șase, la pragul Revoluției de la Budapesta. În urma acesteia, un nou val de arestări și condamnări politice îi va aduce în închisori pe „dușmani ai poporului”, într-un „lagăr socialist” în care termenii pot fi luați și la propriu.
Polaritatea ideologică a acelei epoci, cu Uniunea Sovietică pe de o parte și Statele Unite pe de alta, vi se pare mai „simplă” decît configurația lumii de astăzi, a „satului global” în care, de curînd, Parisul a fost din nou teatru de operațiuni teroriste? Ceea ce v-ați imaginat, poate, că va fi în postcomunism se suprapune cu (ori măcar se apropie de) ceea ce se întîmplă azi în Europa și în lume?
Nicolae Manolescu: Oricum ar fi lumea de astăzi, globalizată și sfîșiată de războaie religioase, ea este preferabilă celei comuniste din a doua parte a deceniului 6 și, în definitiv, lumii comuniste în general. Și asta nu numai fiindcă percepția mea de acum diferă radical de percepția adolescentului de odinioară, ceea ce e cît se poate de firesc, dar și fiindcă nici o societate din istorie n-a avut esența rea a societății comuniste.
Este ceea ce refuză să înțeleagă unii din tinerii din zilele noastre, care redescoperă, nici măcar marxismul, dar maoismul, a cărui „revelație” au avut-o la sfîrșitul anilor 1960 Sartre, Simone de Beauvoir, Alain Badiou (rămas idolul unora din intelectualii de stînga) și mulți alții, cu toate că ei au putut să constate, dar n-au făcut-o, ororile „revoluției culturale” la fața locului și în timp real, spre deosebire de ai noștri tineri, umpluți de chinezești convingeri, asemenea ardeilor dietetici umpluți cu orez și fără carne.
Din perspectivă contemporană, 1956 a reprezentat pentru comunismul mondial începutul sfîrșitului. În februarie, Raportul secret al lui Hrușciov despre crimele lui Stalin. M-am mai referit parcă la el în discuția noastră. În noiembrie, revoluția de la Budapesta. Două evenimente care au marcat istoria contemporană ca puține altele. Nu aveam cum să știm atunci cît de importante se vor dovedi. Dar le-am trăit, așa zicînd, din plin, chiar dacă în 1956, la nici 17 ani, am intrat la facultate. Conținutul Raportului, l-am aflat abia în toamnă, de la Europa Liberă, cam odată cu intervenția sovietică din Ungaria. Ceea ce ne scăpa atunci, și nu numai celor de vîrsta mea, era legătura dintre cele două evenimente.
La începutul lui 1990, l-am întîlnit în SUA pe politologul maghiar Miklos Haraszti, care m-a prevenit de posibilitatea ca românii și ungurii din Transilvania să intre în conflict, lucru confirmat, vai, de ce se va întîmpla în martie la Tg. Mureș. Miklos vedea una din cauzele eventualului conflict interetnic în felul cum a evoluat politic România după 1956. Se referea la faptul că dacă, în cîteva state comuniste din partea noastră de lume, se înfăptuiseră trei revoluții succesive – antistalinistă, antitotalitară și anticomunistă -, în România, toate trei avuseseră loc în același timp, în decembrie 1989. Ceea ce era extraordinar, dar totodată handicapant pentru noi. Acest handicap istoric explica, după părerea lui Miklos, dificultățile deja evidente din societatea românească de la acea dată și avea s-o marcheze profund mult timp după aceea. Ții minte ce supărați am fost pe Silviu Brucan cînd a spus, cam tot atunci, că avem nevoie de douăzeci de ani ca să intrăm în normalitate? Profeția lui semăna cu aceea a lui Miklos. Ambele s-au adeverit, din păcate.
În 1956, nu aveam cum să citim în acest fel realitatea, dar un fior istoric pe șira spinării tot am simțit. În ce mă privește, e vorba de al doilea. Primul a fost la moartea lui Stalin, cînd, rătăcind pe străzile din Rm. Vâlcea, după ce radioul anunțase că cel mai iubit fiu al popoarelor, Tătucul, cum i se mai spunea, cu un oximoron involuntar, își dăduse laicul duh, cel religios al fostului teolog expirat fiind de ceva vreme, am fost impresionat de atmosfera apăsătoare, oameni umblînd tăcuți, cu ochii în pămînt, probabil ca să nu le poată fi citită bucuria din priviri, muzică lugubră la difuzoarele spînzurate în copaci, la intrarea în gară, o locomotivă purtînd în bot un gigantic portret al repauzatului, traversat de o diagonală de pînză neagră.
Și, uite așa, mi-a fost dat să trăiesc ceea ce s-ar putea chema, oarecum pretențios, sentimentul istoriei. Mult prea devreme: aveam doar 14 ani. Eram departe de a bănui că generația noastră va avea parte de o istorie extraordinar de bogată: prăbușirea unui imperiu, cel sovietic, a unui regim aproape planetar, apusul regalității și răsăritul republicii, reîmpărțirea geografică și politică a lumii, nașterea Statelor Unite Europene și alte evenimente care se succed de regulă la intervale de secole și au nevoie de secole ca să se petreacă. Fie și fiindcă am scăpat de comunism, și tot ar fi destul spre a ne considera o generație norocoasă!
Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru
Foto: Dinu Lazăr
