Sărbători în comunism

Daniel Cristea-Enache: Se apropie sfîrșitul de an și mai e puțin pînă la Crăciun, cu repetabila bucurie a copiilor care îi scriu Moșului și cu grija părinților de a nu se da în vileag. Ați scris pagini foarte frumoase despre așteptarea Crăciunului.

Erați, practic, un copil atunci cînd părinții dvs. au fost arestați; și v-ați petrecut adolescența ca fiu al unor deținuți politici, aflat în grija bunicilor. Mă gîndesc la Monica Lovinescu, a cărei mamă a fost o victimă a regimului comunist, dar care a trăit, ea, în libertate. Ce înseamnă însă a trăi aproape patru decenii (1950-1989) într-un regim totalitar în care părinții „subiectului cunoscător” au făcut detenție politică?

Faptul că ați devenit cel mai important critic literar din epoca postbelică (de fapt, totalitară) a fost un fel de revanșă personală și familială? Sau a fost ceva autonom față de trauma încercată în copilărie, pe un „culoar” profesional el însuși disociat și distanțat de cel existențial?

Nicolae Manolescu: Nu-mi face nici o plăcere să spun, dar n-am cunoscut decît în prima copilărie ceea ce se cheamă bucuria Sărbătorilor. Aveam patru ani, cînd un frate al mamei mele, întors de pe frontul de Est, ne-a adus prima ciocolată adevărată, din aceea care era distribuită ofițerilor germani și, se vede, și români. Era ditamai calupul, pe care unchiul meu l-a decupat meticulos în felii, cu un cuțit de bucătărie al bunicii. Îi voi regăsi gustul abia după un sfert de secol, cînd voi cumpăra de pe aeroportul din Viena o ciocolată Suchard, la prima mea călătorie în străinătate.

Generația noastră a avut parte de numeroase astfel de întîrzieri. Am mai povestit cum am descoperit că nu posed nici o fotografie cu mine sau cu familia mea din anii războiului și pînă la maturitate, tot după vreo 25 de ani de pauză, cu excepția celor de diplomă, executate la fotograf, din cauză că nu mai aveam aparate, cum era Kodakul mamei mele, ieșit din uz, ca să le putem folosi cu o ocazie sau alta. Tot așa și cu jucăriile. În iarna lui 1943-1944, am primit un trenuleț electric, cadou de Crăciun, împreună cu alte jucării de care nu-mi aduc aminte. La sfîrșitul anilor 1960, i-am făcut cadou fiului meu un trenuleț similar. Intervalul a fost același, 25 de ani.

La sărăcia cronică din anii 1950-1960 și, încă o dată, din anii 1981-1989, s-a adăugat starea noastră de spirit, care numai favorabilă cadourilor n-a fost. Îți amintești, desigur, dragă prietene, ce deveniseră Sărbătorile în cea mai mare parte a anilor de comunism: niște chiolhanuri dezgustătoare. Organizate de oficialități locale și centrale, în vile și cabane pe care le destinaseră uzului lor exclusiv, precedate de vînători și încheiate cu beții și orgii, chiolhanurile acestora vor fi imitate de mica oligarhie de partid și de stat, care petrecea și ea pe ritm de muzică populară și mai apoi de manele Crăciunul și Paștele. Ceea ce a lipsit acestor Sărbători a fost bucuria. În familiile obișnuite, lucrurile erau întrucîtva diferite, în primul rînd din cauza modestiei mijloacelor, bucuria fiind, ea însăși, reținută, deși prezentă în unele case.

De la un moment dat încoace, cum știi, nu se mai găsea vin în magazine. Nu aveam mașină, așa că mă atașam de fratele meu sau de prieteni și mergeam la Valea Călugărească sau în altă parte și cumpăram cîteva bidoane de plastic umplute cu vin de producător, cum se spunea. Brazii de Crăciun îi cumpăram de la un canton CFR de lîngă Periș, unde ne duceam tot cu mașina. În piețe, cînd se aduceau brazi, se formau cozi nesfîrșite și oamenii se băteau la propriu ca să apuce unul, indiferent cum arăta, căci nu se punea problema să aleagă. Goana după ouă începea cu două-trei săptămîni înainte de Paști. Ca și aceea după carne de miel. Pot da nenumărate alte exemple. Fiecare în parte și toate la un loc reușeau să ne strice Sărbătorile de peste an. Nu vreau totuși să se înțeleagă că n-au existat și Sărbători Fericite. Au existat, dar ca excepție de la regulă.

Nu, cariera mea profesională n-a reprezentat o revanșă. Știu că mulți din generațiile vechi au crezut într-un refugiu, fie în viața particulară, fie în aceea profesională. Eu n-am privit niciodată lucrurile din această perspectivă. E adevărat însă că au existat anumite domenii socio-profesionale privilegiate în trecutul regim. De exemplu, universitatea, mediul academic, cu alte cuvinte. Ne-am bucurat de o libertate a expresiei (și nu numai) care nu exista în domeniul public, în general. N-am fost obligat, alt exemplu, să mă înscriu în PCR. Am plătit un preț minim: a trebuit să se schimbe regimul ca să devin profesor universitar. Vrei să știi ceva? Ca lector, aveam exact aceeași normă ca un profesor, iar diferența de salariu era neînsemnată. Ca să nu mai spun că oamenii cei mai valoroși din universitate erau, aproape fără excepție, înainte de 1989, lectori. Sigur, altceva era să fii inginer, cum era fratele meu. Marja de libertate a unui inginer era mai mică, inclusiv posibilitatea de a refuza să intre în PCR, chiar dacă leafa era mai mare. Meseria, așadar, a constituit pentru mine, pentru noi cei din mediul academic, cel mult o oază relativ protejată, nu însă un refugiu. O umbrelă, dacă vrei, întinsă și peste publicistica literară și peste cărțile editate, de-a lungul ultimelor două decenii și jumătate de regim comunist. Nu vorbesc de ce a fost înainte de 1960, pe cînd eram încă student. Am remarcat și altădată că principalii critici literari din epoca interbelică fuseseră profesori de liceu. Noi, cei din epoca comunistă, am fost universitari. Nu e limpede de unde provine această diferență de statut?

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr