Daniel Cristea-Enache: Nu credeți în Dumnezeul creștin și l-ați citat pe Marx cu sintagma „opiumul popoarelor” utilizată pentru a defini religia. Pe de altă parte, dacă ne gândim la un construct cultural, fie el și religios, marii critici literari (ca și marii scriitori) au fost frecvent considerați niște demiurgi. Mai cu seamă romancierii „doricului”, cei în ale căror romane există un narator impersonal, ubicuu, omniscient și omnipotent.

Nici dvs. nu ați fost scutit de o asemenea apreciere înfiorată. Pentru mulți, Nicolae Manolescu a fost și a rămas un fel de Dumnezeu al literaturii române, cel care îi face pe scriitori – scriitori și de ale cărui verdicte depinde suflarea scriitoricească. Ați avut un sentiment de putere „demiurgică” în configurarea unui canon literar? Ați avut sentimentul că scriitorii depind de criticul care le evaluează cărțile?

Nicolae Manolescu: Există, cum știi, un sens propriu și unul figurat al cuvintelor. Numai Demiurgul biblic îl posedă pe cel dintâi. Alți diverși beneficiari au parte exclusiv de cel de al doilea. Nu mă număr printre ei. Trebuie să ai geniul lui Einstein ca să fii luat în serios, când, după o experiență, menită să-i verifice teoria privind curbarea spațiului cosmic în vecinătatea marilor mase, care părea a contrazice natura, întrebat ce ar fi avut de spus dacă teoria lui nu se verifica, a răspuns: „Aș fi spus că bunul Dumnezeu s-a înșelat”. Einstein putea să se creadă un demiurg la figurat (și cu literă mică!). Dar cei care, ca mine și ca mulți, mulți alții, nu l-am provocat pe Dumnezeu sau nici măcar n-am avut ambiția de a-l pune la încercare, nu putem pretinde că suntem altceva decât simpli oameni. Mai mult sau mai puțin dotați pentru treaba la care ne-am înhămat.

În altă ordine de idei, am auzit și eu pe unii sau pe alții susținând că sunt un critic literar cu puteri demiurgice. Nici vorbă! Dincolo de talent, vrei să-ți spun ce cred eu că îl face pe criticul adevărat? Altfel spus, în ce constă puterea lui reală? Criticul adevărat n-are tată, n-are mamă și, cu atât mai puțin, rude de gradul doi sau prieteni. Singura lui obligație este față de ce socotește că trebuie spus despre operele pe care le comentează. Este o obligație care ține de morala profesiei de critic. Din păcate, linia care îl desparte de alți critici este extrem de subțire. Poate fi călcată lesne, cu sau fără intenție, de către criticul însuși, ajutat uneori de nebăgarea de seamă a cititorilor lui. Există și trucuri în meseria noastră, mai bine sau mai puțin bine ascunse, explicabile prin felul, în general, neglijent al lecturii: nu e greu să faci să treacă drept obiectivă o opinie subiectivă, interesată sau tendențioasă. Un critic care se respectă nu trebuie să recurgă la ele de prea multe ori în viață. Riscul de a se demonetiza e mare. Strigi o dată, de două ori că ai văzut lupul, a treia oară, când chiar dai ochi cu el, nu te mai crede nimeni. Îl recunoști, desigur, pe Niculăiță Minciună din povestirea lui Brătescu-Voinești? În ce mă privește, am încercat să nu cedez simpatiei sau antipatiei față de scriitori. Să uit eventualele incidente dintre mine și ei. Vreme de aproape zece ani, câți am stat la Câmpina și am făcut naveta la București, la Facultate, unde predam literatura contemporană, m-am putut ține departe de viața și de lumea literară. Scriam săptămânal despre cărți ai căror autori îmi erau, personal, necunoscuți. Și ce bine îmi pria ignoranța aceasta! Cum Dumnezeu nu bate cu bățul, iată-mă la bătrânețe președintele obștei scriitoricești. Nu pot să spun că-mi priește. Dar încerc să nu amestec planurile. Într-una din conferințele de alegeri, am afirmat că pentru președinte nu există nici o deosebire între membrii Uniunii, că îi tratez pe toți la fel, dar că în ochii criticului și istoricului literar, această omogenitate se spulberă, ceea ce contează fiind exclusiv valoarea operei. M-au ales, în pofida gestului meu de sinceritate și, încă, de trei ori. Acum descopăr că unii m-au urât și continuă să mă urască. Nu urăsc, la rândul meu, pe nimeni. Dumnezeu m-a cruțat de acest lamentabil sentiment. Și fac tot ce pot să nu amestec opera cu omul.

N-am, în fine, pretenția de fi creat un canon literar. Am mai scris asta: canonul se face, nu se discută; cum când și de ce se face, numai Dumnezeu știe. Am scris două istorii ale literaturii și n-am găsit răspuns. Voi muri probabil înainte de a-l afla.      

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr