Să avem puțintică răbdare

Daniel Cristea-Enache: Vă țin pumnii fiindcă, din mărturiile celor care și-au parcurs dosarul de Securitate, șocul receptării conținutului este destul de mare. De altfel, citind un volum pe care l-ați și postfațat (Eu, fiul lor. Dosar de Securitate) de Dorin Tudoran, chiar dvs. notați: „Trebuie să recunosc ca mi-a făcut pur și simplu rău lectura celor 500 de pagini de rapoarte (și de filaj), note, înregistrări, fotografii, sinteze, adresate de ofițeri de Securitate superiorilor lor ierarhici, precum și planuri de măsuri scornite de mințile celor din urmă și, nu în ultimul rînd, «turnătorii» și alte inestimabile contribuții ale, vai, colegilor noștri de breaslă”.

Începutul anului 2016 a adus o mare surpriză: revenirea lui Nicolae Manolescu la cronica literară, după două decenii și mai bine de la ultima cronică publicată în „România literară” (era în 1993) și la distanță temporală considerabilă de la debutul cronicarului (în „Contemporanul”, 1962). Cît și cum a evoluat literatura română în acest interval? Simțiți că aparțineți unei literaturi comparabile valoric și tipologic cu cele din alte arii culturale? Iar la scara literaturii române, epoca postbelică, în care dvs. v-ați afirmat, a atins nivelul celei interbelice, căreia Călinescu îi articulase canonul în 1941 (fie și cu minimalizarea tinerilor din generația lui Eliade)?

Nicolae Manolescu: Deocamdată prefer să amîn șocul reîntîlnirii cu propriul dosar de urmărire. Mai ales că sînt convins că n-o să-mi placă ce voi descoperi în el, fie și numai luîndu-mă după ce am citit în primul volum, referitor la o epocă în care Securitatea abia mă luase în vizor și nu știa mai nimic despre mine. Așa că hai să lăsăm ciubucele astea, vorba știi cui, și să vorbim despre cronica literară.

Reluarea ei era exact ce nu-mi trebuia! Am spus de la început de ce, totuși, am făcut-o. Sînt alarmat din cale afară de dispariția pe zi ce trece a criteriilor de apreciere a literaturii, și, de ce nu, a culturii, în lumea noastră. Internetul, despre lipsa de spirit critic al căruia am mai vorbit, nu e decît măciuca la carul cu ce a mai rămas din oalele noastre. Înaintea lui, mass-media a lichidat o bună parte din reperele valorice care subzistau în viața literară. Seară de seară își dau mîna pe, cîndva, micul ecran, devenit între timp mai mare decît realitatea, toate nulitățile politice, literare, academice, într-un efort solidar de a crea o confuzie totală, punînd pe picior de egalitate în ochii publicului scriitori importanți și simpli veleitari, cărți bune și cărți proaste, evenimente culturale majore cu altele de doi bani.

Destui dintre moderatorii de televiziune nu posedă ei înșiși nici măcar limba maternă (despre limbile străine, ce să mai vorbim?), darămite literatura. O trăncăneală generală pe teme de toată mîna, care sporesc senzația de neant cultural. Să nu uit presa scrisă cotidiană, nici ea totdeauna în stare să distingă grîul de neghină. Spunem uneori că trăim într-o realitate mediatică, manipulați și intoxicați de jurnaliști. Și nu doar de niște neica-nimeni, ca atîția, dar de „maeștri” precum Ion Cristoiu, care, omniscient și omnipotent ca un veritabil narator din romanul clasic, scrie în fiecare dimineață în ziare sau rostește în fiecare seară la TV o groază de prăpăstii și, de la o vreme, într-un limbaj de mahala intelectuală. Iar una lume îl ascultă și îl crede!

Rezultatul este că am pierdut cu totul simțul realității reale și ne hrănim curiozitatea sau frustrările cu ficțiuni scabroase. Dovadă, între altele, cum și pe cine votează bietul cetățean din patru în patru ani. Acest fenomen se petrece și în cultura devenită de masă. Literatura la care are acces astăzi marele public este una mediatică, ca și realitatea politică și socială. Prin urmare, falsă și imposibil de verificat în absența publicațiilor literare, care, de bine, de rău, mai țin sus ștacheta valorii. Doar că ele au tiraje confidențiale. Nu pot lupta cu monstrul cu multe capete al mass-mediei. Și mai grav este că pînă și în revistele literare începe să se facă simțită confuzia valorilor. Din două motive. Primul este, s-o spun pe-a dreaptă, nepriceperea multor cronicari literari, pentru care tot ce zboară se mănîncă și nu este poet care să nu atingă în opera lui „culmile lirismului”. (Expresia este a unei cronicărițe și i se aplică unui poetaș.) Aliată cu tot soiul de interese de gașcă, nepriceperea devine letală. Totul, pe un fond de teribilă agresivitate. Îmi e proaspătă în memorie reacția eternei și fascinantei echipe de zgomote alcătuită din cîțiva tineri critici literari și scriitori la premiul acordat lui Grigurcu la Botoșani vinerea trecută. Laureatul și cei șapte membri ai juriului nu erau cîtuși de puțin contestabili. Și totuși! Paul Cernat, Alex. Goldiș și alții s-au apucat să le dea juraților, care le-au fost sau le puteau fi profesori, lecții de literatură și să-i învețe cine e valoros și cine, nu. Iartă-mă, dar cum să-i zic altfel decît obrăznicie? În definitiv, te întreb, ce au ei de împărțit cu noi, mai vîrstnicii lor colegi, ca să ne tragă de urechi, et c’est le moins que l’on puisse dire.

Singurul rezultat notabil al acestor atitudini este sporirea confuziei din lumea cărții de literatură. Revin, în sfîrșit, la întrebarea principală: de ce m-am reapucat de cronică literară. Răspunsul, în concluzie, este: fiindcă nu mai vreau ca foștii mei studenți sau cei care m-au învățat la școală să-și închipuie că durerea mea e lipsa lor de respect sau de caracter și că acesta e motivul pentru care am polemizat cu ei (deși lucrurile au stat mai degrabă pe dos); de aici încolo, esențial pentru mine va fi să le dau întîlnire pe teren, nu în tribună, scriind despre cărțile și despre persoana lor, despre ce înseamnă ele în literatura română, și nicidecum despre oamenii mărunți care sînt. Acestora din urmă le urez să-i aibă Dumnezeul literaturii în pază.

Cît despre literatura de ieri și de azi, îmi rămîn puține de spus. Diferența dintre cărțile pe care le comentam la începutul anilor 1960 și cele despre care voi scrie în 2016 și cînd voi mai scrie este de la cer la pămînt. Inutil să dau exemple. Cu peste 40 de ani în urmă, am fost deseori obligat să scot apă din piatră seacă. Nu în sensul de a lăuda cărți proaste, dar în acela de a găsi totuși ceva rezonabil de spus despre destule dintre ele. Noțiunea însăși de carte bună și, respectiv, proastă nu mai este aceeași. Numeroase cărți bune de ieri pot părea azi proaste și numeroase cărți proaste de azi ar fi părut ieri bune. Literatura e o chestiune de raportare permanentă, de comparare spontană, ea trăiește colectiv sub cerul liber, nu izolată în colivie. Nu pot răspunde totuși limpede la întrebarea pe care mi-o pui despre cum se raportează valoric literatura postbelică la aceea interbelică. Un raport corect ar fi între media literaturilor din cele două epoci. Din acest punct de vedere, cred că media e superioară în prezent. Poate și pentru că baza de selecție este mult mai mare.

În privința vîrfurilor, ele rămîn incomparabile. Există și în epoca actuală mari poeți, romancieri, critici. Nu există nici un Arghezi, Sadoveanu sau Călinescu? Poate că nu există, dar eu zic să așteptăm posteritatea să regleze această situație. E totdeauna nevoie de perspective lungi, ca să vedem clar valorile. În interbelic, ar fi părut scandalos ca cineva să afirme că Arghezi este superior lui Eminescu. Nici chiar astăzi nu e ușor de acceptat ideea. Dar, dacă privim cu atenție opinia critică, aceea care contează, remarcăm că numărul contestațiilor la adresa lui Eminescu a crescut, în timp ce numărul contestațiilor la adresa lui Arghezi a scăzut pînă aproape de zero. Și nu sînt decît 70 de ani de cînd Ș. Cioculescu trebuia să-l apere pe Arghezi de contestatari, printre care se numărase un Iorga, și să afirme, prima oară, dreptul poetului Florilor de mucigai de a intra în manualul de școală. Eu zic să avem puțintică răbdare. Îți dau întîlnire peste o jumătate de secol. Sau propui o altă dată? Pe internet sau pe ce-o fi atunci. De acord?

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr