Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Morala profesiei de critic nu l-a constrâns pe Călinescu să nu facă mai multe evaluări complet opuse ale criticii lovinesciene. Are dreptul criticul literar să se contrazică ori, cu termenul lui Lovinescu însuși, să se revizuiască? De câte ori? Puteți da exemple de auto-revizuiri explicite sau tacite, cu judecăți de valoare asupra unui autor schimbate în timp de Nicolae Manolescu?
Pe de altă parte, în timp ce verdictele cronicarului asupra cărților unui autor pot diferi, fiindcă înseși cărțile sunt diferite, un capitol dintr-o istorie fixează întreaga operă a unui scriitor, iar Istoria are perspectiva întregii literaturi române. Cum capătă criticul această obiectivitate istorică și cum se face „saltul” de la impresie la Istoria „rece”, în care distanțarea și impersonalizarea sunt esențiale?
Și Istoria lui Lovinescu, și cea a lui Călinescu dau curs impresiilor și expresiei de cronicar literar, nu numai judecăților supra-înălțate de istoric literar. Așa se face canonul, dinlăuntrul activității de cronicar al unei epoci literare?
Nicolae Manolescu: Cred că e normal ca un critic să se revizuiască. Măcar din când în când și, mai ales, când se schimbă perspectiva asupra operei/autorului, de la cronică la istorie literară, de la eseu la monografie, de la un articol ocazional fixat pe un aspect particular la un studiu tematic sau naratologic. Revizuirea nu trebuie legată neapărat de valoarea operei, deși la ea pare a se referi Lovinescu. Să-ți povestesc o întâmplare. Cinci sau șase ani după monografia Sadoveanu sau utopia cărții, am fost tentat să reiau în Arca lui Noe capitolul despre Baltagul. Probabil dintr-o comoditate explicabilă prin volumul enorm de lectură la care mă obliga trilogia mea despre romanul românesc. Mi-am dat seama imediat că analiza din monografie nu se lovea nicicum cu aceea din studiul de naratologie care este Arca. Așa că am recitit, da, am recitit, a nu știu câta oară, Baltagul, din unghi naratologic și am scris cu totul alt text decât înainte. Am întâmpinat aceeași dificultate și în alte cazuri, de exemplu, încercând să reiau, fără succes, în Despre poezie, comentarii la poezia unor Doinaș sau Geo Dumitrescu din numeroasele cronici pe care le consacrasem volumelor lor. Schimbarea judecății de valoare este cu totul altceva. Dar este și ea o revizuire necesară. Din două motive. Primul este de ordin personal: citim diferit la vârste diferite aceeași carte. Am mai spus-o: nu citim de două ori aceeași carte, așa cum, vorba filosofului antic, nu ne scăldăm de două ori în același râu. În al doilea rând, autorul însuși a publicat între timp cărți noi, care se află într-un raport inefabil, dar activ, cu cartea comentată anterior. În lectura noastră, se produce o mutare a accentelor și o reevaluare. Fără să fim neapărat pe deplin conștienți de fenomen. Îmi ceri exemple. Îți pot oferi zeci, dar mi-e lene să le caut acum. Poate altădată, în momente mai calme. E destul să confrunți, și ca prezențe, și ca aprecieri de valoare, cele două Istorii, apărute la doar câțiva ani distanță. Dacă vei compara judecățile din Metamorfozele poeziei din 1968 cu cele din Despre poezie din 1988 sau considerațiile despre Maiorescu din Contradicția din 1976 cu cele din Istorii, vei remarca ușor câte s-au schimbat în concepția mea despre literatură și în judecățile de valoare. Revizuirea ține de natura actului lecturii, fie aceea a iubitorului de carte, fie aceea a profesionistului care este criticul literar. Cine neagă asta, nu știe ce spune. Și e ușor de contrazis citindu-i articolele de la vârste diferite. Există desigur și reluări tale-quale. Călinescu reia tale-quale în capitolul din Istorie cronica din ”Adevărul literar și artistic” din 1938 despre poezia lui Goga. Dar o modifică substanțial, scoțând un formidabil portret și diminuându-și entuziasmul față de meritele operei, pe aceea despre C. Stere, nu mai veche, nici ea, decât cu câțiva ani față de capitolul din Istorie. Călinescu procedează în mod tacit. Lovinescu, în schimb, se ține de propria teorie, luată în râs în epocă până și de cupletiștii teraselor bucureștene („Domnul Lovinescu se revizuiește!”), și modifică, nu o dată, textul din volumele de Critice în Istoriile din 1924-1926 și, respectiv, 1937. Sunt și critici care nu simt nevoia unor astfel de modificări: Ș. Cioculescu, Vladimir Streinu, Ion Negoițescu, E. Simion. Lista e lungă. Aceștia reproduc aidoma textul din revistă în volum, indiferent de cât timp a trecut. Neavând cine știe ce memorie, eu sunt un fan al relecturii. Am scris rareori a doua sau a treia oară despre o carte fără s-o recitesc. Poate nu totdeauna în întregime. Dar, de recitit, am recitit-o de fiecare dată. Există consecvență și consecvență. A pretinde că gândești și scrii la fel la 20 și la 70 de ani nu e o dovadă de consecvență, ci o stupiditate. Toți evoluăm sau involuăm într-un fel sau altul de-a lungul vieții noastre. Fie și numai fiindcă stocul de lecturi de la 20 de ani nu are cum să fie acela de la 70. Dacă, așa cum se crede, cititul ne îmbogățește, de ce ne-am crampona de ideea că suntem același cititor în tinerețe și la bătrânețe? Lui Maiorescu, unul din criticii cei mai consecvenți, îi plăcea să spună că numai boul rămâne toată viața neschimbat.
Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru
Foto: Dinu Lazăr
