Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Proletcultismul jdanovist de după 1948 nu a fost o revoluție canonică, în sens literar; dar a vrut să fie. Și a reușit să retardateze literatura română până la un nivel pre-modern. Față de ce se putea publica la noi în 1941, ce se putea publica în 1951, după zece ani, este – în pofida activismului comunist – extrem de anacronic, literar.
Fără liberalizarea de la începutul anilor ‘60, oare nu așa ar fi arătat întreaga noastră literatură postbelică și ante-revoluționară? E posibil ca forța aceasta de deturnare și ștanțare a unei întregi literaturi să îi schimbe acesteia cursul, distorsionând o evoluție internă, organică, printr-un totalitarism ideologic? Epoca realismului socialist vi se pare o aberație, o excepție deviantă sau, dimpotrivă, o structură coerentă și reduplicabilă, un model repetabil?
Nicolae Manolescu: În sens istoric, jdanovismul s-a aflat la originea realismului-socialist, proletcultismul fiind inițial altceva, o doctrină literară avangardistă din Rusia primilor ani ai secolului XX, din care au rezultat, între altele, filmul lui Eisenstein Ivan cel Groaznic și câteva opere de pictură. După Revoluția din 1917, a existat și o organizație, Proletkult, dizolvată de Lenin, la ideile căreia s-au raliat futuriștii europeni și unii mari scriitori ruși. Un anume Alexander Bogdanov a folosit prima oară termenul, într-o polemică mai veche cu Lenin. Ulterior, cultura proletară (asta însemnând proletcultism) s-a referit la înțelegerea dată de Troțki literaturii ca având un caracter de clasă. În Rusia sovietică, acest caracter va fi presupus ca necesar și obligatoriu. Însuși Bogdanov va marșa pe această idee, obligat sau nu, de strângerea șurubului ideologic. Un lingvist va aplica teza la limbă, dotând-o și pe ea cu un caracter de clasă. Cel care a pus capăt aberației privitoare la limbă a fost, să nu-ți vină să crezi, însuși Stalin. Broșura lui din 1950, tradusă subit și la noi, după ce apăruse în Pravda și în Scânteia, intitulată Marxismul și problemele lingvisticii, îl critica sever pe autor, neuitatul Nikolai Iakovlevici Marr. (Un amănunt amuzant: într-un prim tiraj pentru provincie al Scânteii, titlul broșurii a fost imprimat greșit: Erorile marxismului. Bieții tipografi auziseră de Marx, dar nu de Marr! Pentru ei, marrism nu însemna nimic. Firește, tirajul ziarului a fost retras prompt de pe piață.) La noi, termenul proletcultism, în sensul ultra-stângist de la Troțki, a circulat foarte puțin, după 1947, făcând deja obiectul criticii oficiale în 1953. I-a fost preferat realismul-socialist, care are o istorie diferită. Termenul apare într-o cuvântare la congresul de unificare a asociațiilor de creatori din Uniunea Sovietică, pe la mijlocul anilor 1930. Definit cu adevărat va fi, după un deceniu și mai bine, în faimoasele articole ale ideologului Andrei Jdanov referitoare la „erorile” comise de două din cele mai cunoscute reviste literare din Uniunea Sovietică. Jdanov era și conducătorul Cominformului, organizație care încerca să aducă la unison cultura țărilor aflate sub influență sovietică și care înlocuise Cominternul, organizația politică moștenitoare a Internaționalelor comuniste, cea dintâi dintre ele fiind fondată de Marx. La începutul anilor 1950, o broșură nesemnată, pe care eu am motive să i-o atribui lui Ov.S. Crohmălniceanu, prezenta criteriile ideologice conform cărora o operă de artă va fi realist-socialistă sau, cum va scrie Virgil Ierunca în capitolul despre literatura română din Histoire des Littératures, nu va fi deloc. Criteriile erau în cel mai strict spirit jdanovist. Nu vor putea fi niciodată aplicate à la lettre, e adevărat, dar vor face un rău enorm literaturii noastre din deceniul șase. Din când în când, partidul se va simți obligat să descurajeze laxismul ideologic și artistic, atât de firesc, al creatorilor, reluând discuția teoretică. În 1960, o nouă broșură, semnată de data asta, a lui Crohmălniceanu va încerca să reînvie conceptul, ieșit între timp pe furiș din circulație (generația mea nu l-a folosit decât accidental!). Era și pentru ultima oară. În 1971, ceea ce indică o anumită ciclicitate, cu ocazia Tezelor din iulie, termenul a fost cât pe ce să fie repropus de Ceaușescu. Nu știu dacă nu e decât o legendă faptul că Marin Preda l-ar fi amenințat pe Ceaușescu că, dacă e să ne întoarcem la realismul-socialist, el preferă să se sinucidă. Știu însă că Adrian Păunescu a făcut tot atunci afirmația că realismul-socialist dă periodic să reînvie sub formă de moroi fiindcă nu i s-au făcut cele cuvenite la moarte. Dincolo de modul glumeț al formulării, Păunescu spunea un lucru serios: niciodată n-a avut loc la noi o dezbatere pe tema realismului-socialist și a consecințelor lui pentru literatură și artă. Broșurile lui Crohmălniceanu reprezentau niște diktate oficiale, n-aveau nimic dintr-o dezbatere. Ideologii comuniști au preferat după 1960 să-l lase să fie îngropat, fără să se mai pomenească de el. Era, de altfel, un procedeu obișnuit și care se explică prin aceea că termenul nu le mai cădea bine nici lor, dar nu ca urmare a unui disconfort de ordin artistic, ci din cauză că fusese importat de la sovietici.
Este exagerat să susținem, cum fac unii, că întreaga literatură din deceniul șase a fost mortal iradiată de tezele realist-socialiste. Pot exemplifica faptul contrar cu volume de poezie sau de proză, dacă nu și de critică, străine de tezele cu pricina, într-o măsură mai mare (Groapa lui Eugen Barbu) sau mai mică (Bietul Ioanide al lui Călinescu). Și, apoi, nu toate romanele care au plătit tribut realismului-socialist au fost niște rebuturi. Romanele lui Titus Popovici, o nuvelă a lui V.Em. Galan, poeziile de după mijlocul deceniului ale lui A.E. Baconsky și altele rămân, fie și parțial, valabile grație talentului autorilor. Nu talentul le-a lipsit scriitorilor realiști-socialiști, ci caracterul. Au cedat la presiuni, și-au retractat public opiniile, și-au renegat operele care displăcuseră partidului. La a doua ediție, în 1963, Barbu adaugă câteva scene romanului Groapa¸ în care evocă, fără vreo legătură cu conținutul cărții grevele de la Grivița. Ce i-o fi venit? Nu merită, în schimb, să vorbim despre pleava de opere fără valoare, confecționate la comandă politică și studiate în epocă la școală. Tocmai comanda politică ne determină să nu considerăm realismul-socialist un moment de reevaluare canonică. În definitiv, realismul-socialist conținea două lucruri: un rețetar ideologic și artistic pentru creatori, care era, din fericire, destul de vag, teoretic, fumegos și inconsistent, exprimat în cea mai desăvârșită limbă de lemn; și o încercare moștenită de la proletcultism de rupere a punților cu literatura trecutului, chiar și cu aceea realistă, socotită incapabilă să răspundă exigențelor „canonice” ale epocii comuniste. Desigur, cu oarecare circumspecție, de care proletcultismul nu dăduse dovadă. Nici Bogdanov, după capitularea în fața lui Lenin, nu mersese atât de departe, el condamnând cu vehemență deriva viitoare datorată lui Jdanov, pe care o anticipa, dar pe care n-a apucat-o, și care a avut trecere câțiva ani și la noi.
Eu consider realismul-socialist o paranteză în istoria literaturii noastre. Închisă o dată pentru totdeauna. În fond, irepetabilă. De ce? Pentru motivul cel mai banal cu putință: n-a fost un moment, o etapă, în cursul firesc al literaturii, n-a avut nimic organic; a fost impus din afară, și nu doar din afara țării, ci și din afara artei; și a fost aplicat într-o manieră primitivă și stupidă. Pericolul pe care eu îl întrevăd vine din altă parte decât din repetarea eventuală a unui nou-realism-socialist, și anume din coborârea amenințătoare a standardelor artistice, ceea ce ne va conduce, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă, la un soi de consumatorism, în care nu valoarea, ci succesul va constitui criteriul de bază în apreciere și inclusiv în distribuția operelor. După părerea mea, am tot spus-o, cultură fără spirit critic nu există. Piața e acaparată încet-încet de o pseudo-cultură de tip cvasi anonim și popular, căreia nici efortul artiștilor conștienți de pericol, nici educația școlară nu-i pot face față. Ceea ce îndrăznesc să sper este că transformarea artei dintr-o îndeletnicire profesionistă și elitistă într-o inginerie mediatică pentru uzul unor, tot mai des, virtuali amatori (nu în sensul de iubitori, ci ca antonim la profesioniști, altminteri, amatori cât se poate de reali… pe internet) nu va avea drept urmare ceva la fel de înjositor și de mizerabil precum realismul-socialist.
Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru
Foto: Dinu Lazăr
