Proeuropeanul Titu Maiorescu

Daniel Cristea-Enache: Ar fi interesant, cred, de reamintit nu numai pozițiile anti-maioresciene ale celor care se opun doctrinar criticii estetice, ci și diferențele serioase de opinii din interiorul „taberei” și posterității maioresciene.

Lovinescu a amendat teoria formelor fără fond și a pledat pentru sincronizare accelerată, susținând că formele importate își vor crea și fondul. Trecând, acum, la o altă generație critică post-maioresciană, există un punct (sau o linie teoretică) în care Nicolae Manolescu este într-un dezacord de fond cu Titu Maiorescu?

Ori suntem „condamnați” să fim, indiferent de epoca literară, sută la sută maiorescieni?

Nicolae Manolescu: Posteritatea lui Maiorescu este de mai multe feluri, nu doar în critică. Deși aceasta din urmă a făcut să curgă cea mai multă cerneală (care ar fi expresia actuală echivalentă: cantitatea de pixeli?), există și alte legături maioresciene dezbătute de-a lungul timpului, dată fiind personalitatea multiplă – critic literar, lingvist, politician conservator și istoric și orator politic, dascăl, sociolog, filosof al culturii, jurist – a liderului Junimii. A avut contribuții importante în majoritatea acestor domenii aparținând umanioarelor. A început, îți reamintesc, prin a susține utilitatea învățării latinei în școală. Teza lui este valabilă și astăzi. Ar face bine ca aceia care tot reformează învățământul românesc din 1994 încoace s-o cunoască. Am prezentat-o la un seminar ținut în România al fostei Societăți Latine de pe lângă UNESCO și am fost rugat s-o traduc în franceză și, eventual, în celelalte limbi romanice, pentru a fi difuzată în universități. Proiectul a căzut, din păcate, odată cu desființarea Societății, acum trei sau patru ani. Următorul text ieșit din mâna lui Maiorescu este consacrat ortografiei. Deși tocmai pledase pentru foloasele latinei, Maiorescu se opunea curentului latinist dominant în epocă și recomanda o ortografie care să respecte principiul fonetic, nu pe cel etimologic, susținut de Heliade, Hasdeu, Cipariu, Laurian și alții, îndeosebi ardeleni. Trebuie spus că ortografia concepută de Maiorescu este foarte apropiată de cea actuală. Deși avea partizanii lui, de exemplu, pe Costache Negruzi și pe Alecsandri, din generația pașoptistă, ortografia propusă de foarte tânărul Maiorescu n-a trecut deloc ușor prin furcile caudine ale Academiei, fiind adoptată în linii mari abia după 1900. Academia n-a jucat totdeauna un rol pozitiv în viața culturală. Nici ieri, nici azi. Vezi recenta scrisoare a celor 101 academicieni (era să zic dalmațieni!) referitoare la patrimoniul național, pe care ni l-ar jefui multinaționalele! Ca să nu mai spun că lupta seculară care a durat treizeci de ani (ah, Caragiale!) pentru relatinizarea ortografiei noastre desfigurate de „sovietizarea” ei în 1953 a condus mai degrabă la o confuzie generală decât la respectarea tradiției latine. În prezent, scrie fiecare cum crede de cuviință. Alex Ștefănescu cu â, DCE cu î. În ce mă privește, regret că Academia n-a redescoperit în aceeași împrejurare apostroful: cratima leagă două cuvinte, apostroful înlocuiește o vocală, ceea ce le face să nu fie același lucru. Și încă: eu nu pot cu nici un chip să scriu a coborθ și, în același timp, coborÂt. Iar când mă enervez, le cer colegilor mei academicieni să nu mă oblige să scriu râu, de vreme ce etimonul latin este rivus, unde nu există nici un a, așa cum există în panem de unde se trage pâine. Norocul nostru a fost că Maiorescu gândea simplu și limpede. Avea care va să zică bun simț.

Nu numai dintre lingviști și-a recrutat Maiorescu adversarii. Sociologii culturii care l-au înfruntat sunt încă și mai numeroși. Calul lor de bătaie a fost mai mereu teoria „formelor fără fond”. Contemporanii l-au învinuit că vrea, de exemplu, să desființeze școlile primare, ca fiind imitate după Europa, fără mijloacele de a le ține în funcțiune la noi. Lovinescu, Zeletin sau Ornea i-au reproșat că n-a înțeles că există evoluții nu numai de la fond la formă, ci și de la formă la fond. Ceea ce s-ar fi întâmplat la noi. Nici unul însă nu l-a citit cu atenție. Am reprodus în Istoria pe înțelesul celor care citesc un pasaj din Maiorescu în care se spune clar că problema nu e de a renunța la formele împrumutate, ci de a le umple de un conținut potrivit cu starea lucrurilor de la noi. Citatul le-a rămas necunoscut tuturor. În vederea acestui deziderat, Maiorescu și junimiștii au creat, chiar mai devreme decât Junimea și revista Convorbiri literare, așa numitele Prelecțiuni populare. Și-au dorit să fie printre primii dascăli ai neamului. Și au reușit! Nu numai că teza maioresciană n-a fost una antioccidentală, dar, din contra, întreaga mișcare de la Junimea, politică, culturală, morală, științifică, filosofică, a constat în folosul integrării instituțiilor și mentalităților românești în concertul civilizației europene.

Aici au apărut și reacțiile cele mai virulente la maiorescianism. În anii 1930, tânăra generație, parfumată de manifestul „Crinului alb” și urmând „Itinerariul spiritual” al lui Mircea Eliade, a întors spatele lucidității maioresciene, preferând aburoasele teorii ale unui Hasdeu, dintre cei vechi, sau Pârvan, dintre cei noi. Revolta fondului nostru nelatin a lui Blaga li s-a părut mai vie decât latina rezonabilă a lui Maiorescu. În ediția pe care Eliade i-o întocmește lui Hasdeu, întreg fondul magic al autorului lui Magnum etimologicum este prețuit cu asupra de măsură. Până și Camil Petrescu îl redescoperă pe Grigore Lăcusteanu, autor al unor Amintiri în spirit antipașoptist, în care contemporanul lui Eliade întrevede o „autenticitate” pe care spiritul critic junimist ar fi distrus-o. Opoziția principală este aceea dintre intelect și viață, dintre luciditate și „mistică” în tot deceniul patru. De aceea, revin, s-a simțit Lovinescu obligat să reînvie spiritul maiorescian în cărțile lui de la începutul anilor 1940.

Nu e o coincidență faptul că primele reacții de după al Doilea Război la maiorescianism survin, un deceniu și jumătate după readucerea liderului junimist în actualitate, odată cu triumful național-comunismului ceaușist în anii 1970. Autorii noii contestări sunt Mihai Ungheanu și Alexandru Dobrescu. Ambii consideră necesară întoarcerea la Pârvan, la „trăirism”, altfel spus, la acea „autenticitate” românească pe care Junimea ar fi încercat s-o ucidă în fașă. Ce-l mâna în această jalnică bătălie pe Ungheanu, știu. După 1989, el a cules din literatura anilor 1950 toate articolele antiromânești, inspirate de Cominformul lui Andrei Jdanov, pretinzând că sunt opera unor evrei, ca și comunismul, care n-ar fi avut rădăcini în lumea românească, importat integral fiind din URSS. Ca protocronic activ, în anii de după Tezele din Iulie 1971, Ungheanu a făcut tot timpul jocul Securității lui Ceaușescu, o instituție devenită arbitru în lupta contra Occidentului. De ce Alexandru Dobrescu s-a băgat în ciorba asta acrită, habar n- am. Ceea ce mi se pare semnificativ este că, de fiecare dată când Maiorescu e contestat, e vorba de antioccidentalism. Îți dai seama, dragă DCE, ce urmări nefaste poate avea o lectură greșită? Îi acuz (cu tandrețe ideologică!) pe Lovinescu, pe Zeletin și pe Ornea, bunul meu prieten, că felul eronat în care l-au citit pe Maiorescu se află la originea reacțiilor din anii 1930 sau 1970: ei sunt cei care au fixat în mentalul ideologic ideea că Maiorescu refuză „formele fără fond” fără a pune nimic în loc. Lucru perfect neadevărat, cum ți-am mai spus. Vezi de ce se cade să știm să citim? Un secol și mai bine de erori grave și pline de consecințe se datorează unor proaste lecturi.

Iată-ne în prezentul care amenință să devină perpetuu! La centenarul morții lui Maiorescu, nici o singură încercare de reevaluare a acțiunii lui, cu excepția unui editorial al meu din România literară, cerând ca 2017 să fie declarat Anul Maiorescu în critica literară, și a promisiunii unor manifestări – colocvii, studii, reeditări – care ar urma să aibă loc pe parcursul lui 2017. Nu vreau să mă repet: dincolo de data rotundă a comemorării morții lui Maiorescu, este nevoia de a evoca rolul simbolic jucat de una din cele mai de seamă personalități ale istoriei noastre.

Iartă-mă dacă nu răspund la ultima întrebare: sigur, Maiorescu aparține, ca noi toți, la un moment dat, trecutului, ceea ce înseamnă că nu tot ce se leagă de numele lui mai este sută la sută valabil. Dar în condițiile unui refuz, fie și tacit, al moștenirii lui în plină epocă postcomunistă, ceea ce mă preocupă nu este atât ce s-a învechit, fatalmente, la el, cât ce poate fi de folos bătăliei noastre pentru valoare, bun simț și proeoropenism.

(din volumul „Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, în lucru)

(sursa foto: bdbnews.ro)