Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Când spuneți că „profesionalizarea clasei politice a coincis cu dispariția intelectualilor din politică” și vă referiți la idealismul celor din urmă, am impresia că vă gândiți la intelectualii umaniști, precum aceia marginalizați, în timp, în câmpul nostru politic. Fiindcă intelectualii ne-umaniști au deținut, în toți acești ani, roluri-cheie în viața noastră socio-politică… Președinți de stat: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Klaus Iohannis – intelectuali. Lista premierilor postrevoluționari este și ea plină de nume de intelectuali, până la Dacian Cioloș, de azi.
Dacă ne gândim și la experiența lui Llosa, perdant în fața lui Fujimori, putem spune că problema e a intelectualilor umaniști, nu a intelectualilor de alte profesii?
Pe de altă parte, prestigiul cultural din lumea literară a fost instrumentalizat la noi de politicieni pentru a-și crește „onorabilitatea” în spațiul public. Partidele de dreapta numărau mai mulți intelectuali (umaniști) decât cele de stânga. Dar voturile electoratului au mers, preponderent, spre cele din urmă; și numai în mandatele lui Traian Băsescu dreapta a avut o mai mare bază electorală și socială în România postrevoluționară decât stânga. Fiindcă azi multă lume „bună” se desparte public de Traian Băsescu (când acesta nu mai e Președinte): cum evaluează Nicolae Manolescu cele două mandate prezidențiale ale acestuia și rolul jucat de el în istoria contemporană a României?
Nicolae Manolescu: Da, ai dreptate, la intelectuali umaniști mă gândeam. Nu însă fără un anumit rost: politologia este o disciplină umanistă, de dată ceva mai recentă, e adevărat, decât umanioarele clasice. „Inventatorul” politicii moderne este Machiavelli. Politica nu e altceva decât punerea în aplicare a așa zisei științe numită politologie. Tot de umanioare ține dreptul, altă disciplină care trimite în parlament oameni competenți în făurirea legilor. Nimeni nu mai nutrește astăzi, nici economiștii înșiși, iluzia că economia e o știință exactă. Se poate afirma fără teama de a greși grav că economia se apropie tot mai mult de umanioare, făcând pandant sociologiei, ambele interesate, în fond, de același lucru, și anume de funcționarea societății umane și de prosperitatea ei. Sigur că există și o matematică economică, dar capacitatea ei de a descrie exact și de anticipa corect mecanismele economice, pe baza unor algoritmi științifici, n-a fost probată până acum decât în foarte mică măsură. Criza din 2008 a invalidat toate calculele. Politicul și politica (limba română are șansa unor astfel de dublete, cum le numesc lexicologii: joc și joacă este un altul, deseori speculat) aparțin acestei mari familii umaniste, care îl are în centru pe om, ca individ și deopotrivă ca actor social, și de ele depinde forma de guvernare, oricare ar fi ea, și cu atât mai mult democrația. Un inginer, un fizician sau chiar un medic au a interpreta mai rar un rol esențial în parlament. Ca să ne și amuzăm un pic, l-ai văzut la televizor pe un chirurg, altminteri, excepțional, solicitat de PNL să candideze? Declara că e naiv politic, dar vrea să învețe politica. La 83 de ani! E adevărat că putem învăța cât trăim, doar că pe barba noastră. Îți dai seama ce ușor poate fi manipulat un astfel de om de către profesioniștii, fie ei și de mucava, din parlament? Cum va vota el proiecte de legi care nu se referă la medicină? N-am nimic cu oamenii din științele exacte, doar că nu văd legătura între a face legi sau a guverna și problemele cu care se confruntă un fizician sau un chimist în laboratorul lor, nici legătura cu fabricarea unui motor de automobil sau cu IT-ul. De ce votează parlamentarii alandala de atâtea ori? Răspunsul e simplu: fiindcă mulți sunt incompetenți politic și lesne manevrabili de liderii de partid. La rândul lor, acești lideri ar trebui să se bazeze pe consilierii lor în diferite domenii. Am fost în Congresul SUA și pot să-ți spun că nu neapărat congresmenii sunt cei care m-au impresionat, ci consilierii lor, tineri, cu o minte brici, fiecare perfect stăpân pe domeniul lui, și care nu apar pe scena politică, rămân în culise, nu fac politică, ci bucătăria politicii. La noi, în ciuda numărului mare de consilieri din cabinetele parlamentarilor sau ale guvernanților, numărul celor în competența cărora te poți încrede este minim, rude, amici, pile. Sunt destui lideri politici care s-au făcut de râs cu proiectele partidului lor din lipsă de pregătire. Să propui renunțarea la 102 taxe, fără un minim calcul economic, treacă-meargă. Cam așa se procedează de când lumea la noi. Dar să nu știi că la trei sau patru din taxele cu pricina s-a renunțat deja sau că unele nu pot fi eliminate fiindcă sarcina financiară ar trebui să și-o asume integral statul, ceea ce legislația europeană interzice? Dar să-l faci penal pe președintele țării, care a pierdut un proces civil? Și cine altul confundă spețele decât un condamnat penal definitiv? O fostă ministresă a școlii, pe care o cunosc bine și pe care o cred o persoană demnă de respect, își apără șeful de partid de riscul aplicării măsurilor anticorupție în ce-l privește, declarând că interdicția de a candida se referă la corupție, în vreme ce șeful a fost condamnat pentru fraudă electorală. Eu aș spune că, fiind vorba de a candida și de a vota, frauda electorală reprezintă corupția supremă. Oamenii aceștia nu gândesc cu capul lor. Trăiesc din prejudecăți și în virtutea inerției unor minți leneșe. Dacă adăugăm incompetența și interesul strict personal, avem tot tacâmul. Ei nu formează familii de spirite, ci găști de interese materiale sau politice, atrase exclusiv de obținerea și păstrarea puterii. Cum poate un profesor universitar cu experiență să încerce să blocheze în parlament legea plagiatului? Mai ales că el însuși nu e plagiator. Sau cum poate un plagiator dovedit ca Ponta să bată Toba justiției spre a-și dovedi nevinovăția (ca și cum despre nevinovăție e vorba!), mai cu seamă după ce a recunoscut el însuși plagiatul, indirect, e adevărat, promovând acum doi ani o ordonanță de guvern care să-i dea dreptul de a renunța de bună voie la teză și promițând că va face alta originală?
Recidivezi, în ciuda protestelor mele, și-mi pui două întrebări. De data asta, îți răspund, dar pe scurt. Îl cunosc pe Traian Băsescu chiar înainte de a fi președinte, când ne-am întâlnit de câteva ori, el vicepreședinte și apoi președinte de partid, deputat, eu, președinte de partid și senator. Mi-a acordat cea mai mare decorație, Steaua României în grad de Mare Cruce și apoi m-a numit ambasador la UNESCO, la propunerea lui Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de externe în acel moment. Cât a fost președintele țării iar eu, ambasador, mi-a acordat câteva audiențe oficiale (nu i-am solicitat nici una personală), de pildă când doi succesivi Secretari Generali ai UNESCO au vizitat România, la invitația mea, sau cu ocazia Raportului Tismăneanu, din Comisie făcând și eu parte, când am încercat să aduc la prezentarea Raportului de către președinte în parlament câțiva jurnaliști străini care fuseseră în țară pe vremea regimului trecut și își informaseră regulat cititorii despre situația țării și a disidenților. L-am socotit de la început unul din puținele animale politice de la noi. Ca președinte, s-a dovedit a fi și un om de stat. Și-a însușit „meseria” perfect, în ciuda precarei lui formări intelectuale. A învățat să vorbească o limbă română, nu numai scutită de esența lemnoasă a limbii lui Ion Iliescu și a majorității politicienilor de astăzi, dar și gramatical și ortoepic corectă. Constituția o știe pe de rost și cu rost. În cel puțin două domenii a făcut ce trebuia: în justiție și în politica externă. A supraviețuit la două referendumuri care urmăreau demiterea lui, fiind așadar ales pentru un mandat, reales pentru un al doilea și de două ori ca urmare a referendumurilor. Caz probabil unic în democrații. Contestatarii lui nu-l cunoșteau: nu băgaseră de seamă că devine redutabil când e încolțit; dacă-l lași în boii lui, n-ai treabă cu el. Chestiune de adrenalină politică. De la o vreme, nu-l mai înțeleg. E adevărat că nu mai am același interes pentru politică. Dar nu cred că greșesc remarcând faptul că animalul politic din el a îmbătrânit, a devenit irascibil și nedrept, are reacții necontrolate în împrejurări în care altădată n-ar fi reacționat deloc sau s-ar fi controlat, trece repede de la ezitare la tranșanță, și-a abandonat oamenii pe care el însuși i-a numit în funcții și s-a înconjurat de alții nici pe departe comparabili cu cei dintâi. PMP este un partid fără speranță, fie și trecând pragul de 5% la parlamentare, din cauză că Băsescu nu mai este Băsescu, dar și din cauza turciților aflați în preajma lui, cu minime excepții, niciunul sută la sută. Aparițiile la televizor, pe toate posturile, inclusiv cele ticăloșite, „dezvăluirile” inelegante și vădit tendențioase, agresivitatea, accesele de furie i-au nimicit imaginea. Înțeleg că i-a fost lezată onoarea de familist, o dată când i-a fost arestat fratele, a doua oară, când i-a fost inculpată fiica. A procedat, el, abilul, diplomatul din anii 2000, ca majoritatea celor atacați de DNA, punând tunurile pe justiție. Înainte, ridica resemnat din umeri: „Ce vreți de la mine, e vorba de fratele meu!” Acum, scoate responsabil întreg sistemul de justiție, creat de el, în fond, pentru neregulile din campanie care o vizează pe fiica lui. Eu n-am dreptul să mă pronunț asupra vinovăției sau nevinovăției unuia sau altuia, dar ceva nu e în regulă, când, în loc să ieși în public să spui ce știi că s-a întâmplat în realitate, împroști cu insulte pe toată lumea sub privirile încântate ale unui bade Gâdea sau ale unor cațe ca Rifai și Stanciu. În România, toate merg ca racul: nici un politician actual nu are stofa de conducător a lui Băsescu și n-a învățat nimic de la el; în schimb, Băsescu s-a îmbrăcat în zdrențele urmașilor lui întru politichie și seamănă atât de bine cu ei, încât eu nu-l mai recunosc. Animalul politic care a fost cândva, un motor cu sute de cai putere, capabil a trage după el oameni și partide, a retrogradat astăzi la condiția unui simplu animal de tracțiune, biet cal bătrân, înhămat la o căruță cu un calabalâc peste puterile lui.
