Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: N-aș vrea să treacă anul fără să insistăm asupra celui mai oribil fenomen social și politic, religios și economic din 2015: terorismul. Ați locuit destui ani la Paris pentru a înțelege, din interiorul societății franceze, din miezul ei simbolic, grozăvia atentatelor din 2015, începînd cu cel de la redacția revistei „Charlie Hebdo” și sfîrșind cu cel care a dus, în toamnă, la evacuarea de urgență a Președintelui Hollande de pe Stade de France. Lovirea Franței „în inimă”, „la ea acasă”, este eșecul tragic al politicii ei de multiculturalism, cum s-a spus? Numai statele autoritariste se pot apăra eficient împotriva atacurilor teroriste, pe cînd cele democratice se dovedesc neputincioase? Se va ajunge la îngrădirea drepturilor cetățenești pentru ca o societate democratică să poată fi apărată?
Cum va arăta, după dvs., lumea începînd cu anul atentatelor din Franța și al migrației masive spre statele Uniunii Europene? Sînt procese absolut impredictibile și incontrolabile sau e posibil să găsiți în ele o coerență (chiar dacă această coerență ne va părea terifiantă)?
Nicolae Manolescu: Nu spun un lucru nou: e vorba de cea mai mare provocare de după al doilea război mondial la adresa ideii de civilizație care a dat naștere democrațiilor occidentale și la adresa valorilor ei fundamentale. E posibil să fi crezut prea devreme în caracterul universal al acestor valori și în capacitatea lor de a rodi, pretutindeni unde le-am împrăștiat semințele. E probabil că am fost prea siguri de ireversibilitatea procesului de asimilare a valorilor noastre de către comunități care aveau în urmă o istorie complet diferită, uneori mult mai veche decît a noastră, și un cu totul alt set de valori, și care avuseseră suficient timp spre a fi simțite de către comunitățile cu pricina ca eterne.
Din aceste motive, migrația actuală, corolar al terorismului, a găsit Europa nepregătită. Incapabilă să găsească soluții. Istoria cunoaște numeroase migrații și războaie religioase, dar ele au avut loc într-o lume care nu seamănă deloc cu a noastră. Nu putem spune că djihadul actual reprezintă imaginea inversată a cruciadelor medievale. S-a dat prea puțină atenție deosebirii dintre ele, deși ne oferea un început de explicație pentru ce se întîmplă astăzi. Cruciadele n-au constat, pur și simplu, în ofensiva catolicismului contra islamismului, ci în confruntarea dintre state în care religia era deopotrivă dominantă și care erau, și unele, și altele, efectiv controlate de ierarhia religioasă. Confruntarea din zilele noastre pune, ea, față în față state în care religiosul reprezintă puterea politică reală și state în care religia s-a despărțit de treburile publice. Ignorarea acestui aspect creează o confuzie gravă: nu religia islamică reprezintă pericolul adevărat pentru țările occidentale, nici valorile ei, care merită respect, nu acestea trebuie combătute, și cu atît mai puțin musulmanii ca atare; pericolul provine din faptul că djihadiștii de orice fel și indiferent de forma lor de organizare au ca ideal un stat religios în esența lui, condus de ayatolahi sau de imami, precum Iranul sau Arabia Saudită, care își subordonează autoritățile civile și dețin o putere necontrolabilă de către societate.
E și cazul Fraților Musulmani, care au încercat crearea unui astfel de stat în Egipt, după înlăturarea lui Mubarak. Ca să nu mai amintim de Daech. Că e vorba de dictaturi, asta e mai puțin important, ele sînt doar o condiție inevitabilă. Ceea ce contează este puterea absolută pe care și-o atribuie în aceste state religiosul, în politică, în economie și în societate. Acesta e răul major împotriva căruia trebuie luptat fără concesii. Degeaba pretind unii lideri islamiști moderați că refuză terorismul. Cum ar putea să accepte crimele contra umanității comise de radicali? Ei trebuie determinați să refuze în mod neechivoc tipul de structură religioasă a atîtora din statele arabe. Se polemizează inutil pe tema diferențelor dintre creștinism și islamism. E puricat Coranul, ca să se găsească argumente pentru violență și deopotrivă pentru nonviolență, sau e comparat sub acest raport cu Biblia. Nu aici însă e problema, ci în tipul de orînduire dominată de religios pe care continuă a nu-l evoca nici cei mai cuminți islamiști și nici măcar cînd au loc atentate oribile precum cele de la Paris, ca să nu mai vorbim de statele arabe aliate ale Occidentului contra Daech, care resping oficial laicitatea și acele drepturi, ale omului în general sau ale femeii, presupuse de democrație. Nu ne putem gîndi la o soluție practică înainte de a accepta un punct de vedere teoretic corect în privința acestei stări de lucruri.
Toată noaptea în care au avut loc atentatele de la Paris am schimbat e-mailuri cu prietenii noștri din Franța, inclusiv cîțiva parlamentari români, participanți la Conferința Generală a UNESCO. Cînd cu „Charlie Hebdo”, eram încă acolo. Manifestația care a urmat atentatului asupra publicației, la care a participat și președintele Iohannis (în paranteză fie zis, l-am întîmpinat la aeroport și am fost uimit să aflu ulterior că minunata noastră presă a fost interesată nu de o prezență care ne onora, ci de momentul cu azvîrlirea paltonului pe capota mașinii, care n-a fost un incident; eram la zece pași distanță și ar fi trebuit să remarc și eu „incidentul”, nu?), a fost teribil de impresionantă.
Autoritățile au dat de teroriști înainte de a exista și mai multe victime. Mai greu de explicat e ce s-a întîmplat la cel de al doilea atentat. Mulți s-au întrebat, pe bună dreptate, cum n-au putut preveni autoritățile atacuri care au avut loc în perfectă sincronizare în mai multe locuri și care au presupus o îndelungată și meticuloasă organizare. În inevitabila și stupida încercare a partidelor politice, în Franța, ca și la noi, de a profita, fie și de pe urma unor nenorociri, Serviciile secrete și celelalte instituții care trebuiau să prevadă și să împiedice atentatele au fost arătate cu degetul. Întrebarea care s-a pus a fost însă greșită: cum a fost posibil, mai ales după „Charlie Hebdo” și după măsurile de securitate adoptate ulterior, ca Serviciile să nu aibă informațiile necesare și să nu fi intervenit la timp?
Eu cred altceva: nu lipsa informațiilor a fost de vină, ci abundența lor! Serviciile strînseseră destule date, cum a rezultat imediat după aceea, cînd au fost identificați teroriștii, mai toți aflați la un moment dat în atenția autorităților, dar n-au fost capabile să le citească. Cititul e o problemă de viață și de moarte în epoca noastră! N-o spune un critic literar altui critic literar. E un fapt că sîntem siliți să citim din ce în ce mai mult și totodată că citim din ce în ce mai prost. Nu numai noi, criticii, dar și, de pildă, meteorologii. Pe vremea lui Nicolae Topor, informațiile erau atît de sărace, încît fondatorul meteorologiei la noi era obligat să apeleze la intuiție. Astăzi, sateliții le furnizează meteorologilor mult mai multe informații decît sînt capabili să citească. Și unde mai pui că televiziunile le mai și distorsionează lectura din motive de rating. Despre politicieni, care citesc, cum știm, realitatea, ce să mai spun? Tot așa se petrec lucrurile cu Serviciile. E clar că nu ducem lipsă de evenimente și de semnale, ci de capacitatea de a le citi corect și la timp.
La asta aș adăuga carența legislației în domeniu: ca nu cumva să cădem, noi, cetățenii, victima unei supravegheri permanente a vieții private, parlamentele, cel francez nu face excepție, refuză sistematic măsuri absolut necesare iar parlamentul european întîrzie să cadă de acord în privința unei liste de pasageri în zborurile care ajung în state ale UE. Întorcîndu-ne la ce se poate face, răspunsul meu este: nu știu. Chestiunile ridicate de mine sînt teoretice și ar putea, eventual, conduce la soluții practice. E tot ce pot să spun. Nu degeaba am renunțat la politică!
Ai vorbit de eșecul multiculturalismului în Franța. Termenul e potrivit mai degrabă pentru politica britanicilor, francezii pariind multă vreme pe o politică asimiliaționistă. Diferența e limpede. Ambele au dat greș. Milioanele de lire sterline ale contribuabilului britanic au nutrit un islamism radical, dezvoltat în jurul moscheilor și al școlilor coranice, fiind așadar plătit din bani publici. Asimilarea pe care au promovat-o francezii s-a bazat pe o confuzie ideologică și pe o neputință practică. Neputința a constat în faptul de a nu reuși să evite constituirea de ghetouri la periferiile marilor orașe, unde au crescut două-trei generații în familii de foști imigranți, niciodată asimilați de societate, și de unde se recrutează astăzi teroriștii și infracționiști din toate speciile.
Confuzia este aceea dintre naționalitate și cetățenie. O face și Constituția noastră. Naționalitatea e înnăscută. Ne naștem români, francezi, evrei, turci și așa mai departe. Devenim cetățeni cînd ne asumăm responsabilitățile față de statul în care trăim, în care plătim impozite sau votăm. Între alte obligații, pe care naționalitatea nu le cunoaște. Cetățenia e 100% opțiune și ea se acordă odată cu actul de identitate, implică obligații și poate fi retrasă dacă acestea nu sînt respectate sau dacă se comit acte contra statului de care aparținem. Naționalitatea nu poate fi retrasă, fiindcă nu se acordă. Dacă ea e 10% opțiune, și nu 100%, este pentru cazurile în care 10% din nativii într-o anumită țară doresc să fie socotiți ca avînd o altă naționalitate, a părinților lor, bunăoară.
Dacă s-ar ține seama de această diferență, s-ar putea evita o mulțime de neajunsuri, cum ar fi refuzul de a accepta practicarea unei anumite religii, care nu e a țării în care trăim, sau construirea unor instituții de cult specifice, și de asemenea încercarea de asimilare forțată, cu impunerea valorilor noastre religioase sau culturale. Cînd biserica ortodoxă se proclamă majoritară în România, avem o mare problemă. Ca și atunci cînd nu restituie greco-catolicilor lăcașurile de cult deținute de aceștia înainte de 1949. Îți semnalez și următoarea exprimare, curentă în limbajul televiziunilor, al politicienilor și chiar al președintelui țării: dragi români! Normal ar fi: dragi cetățeni ai României!
Cetățenia indică unitatea, nu naționalitatea! Pînă și în Constituție se vorbește de „stat național unitar”. Ceea ce ar presupune, lăsînd la o parte adresarea cu pricina, că nici chiar Constituția nu-i are în vedere pe acei cetățeni români, inclusiv pe președinte, care sînt de altă naționalitate. Faptul că modelul nostru constituțional este acela francez n-ar trebui să ne consoleze. Nici faptul că confuzia celor doi termeni exista și înainte de război, provenind din vocabularul politic al secolului XIX.
Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru
Foto: Dinu Lazăr
