Maestrul meu, Călinescu

Daniel Cristea-Enache: Care au fost modelele lui Nicolae Manolescu, nu doar în ce privește ideile literare, ci și în sferă moral-intelectuală? Au existat „fluctuații” în raportarea dvs. la aceste modele, situații în care „lecția” lor era insuficientă sau diferită de ce credeați că ar fi trebuit să fie? Ori, mai degrabă, reprezentarea modelului include posibilitatea ca ea/ el să greșească?

Ați discutat vreodată, tête-à-tête, cu unul dintre modelele dvs., iar dacă da, comunicarea a fost una substanțială? Sau comunicarea autentică este între autori, nu între persoane?

 Nicolae Manolescu: Sigur că am avut modele și nu numai în ce privește ideile literare. Cel mai important este totuși legat de critica literară: George Călinescu. L-am citit foarte devreme. De la 12 ani. Știu exact că asta era vârsta, grație împrejurării în care mi-a căzut în mână, nici mai mult, nici mai puțin, decât Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Locuiam încă în apartamentul de la Sibiu din strada Dr. Kornhauser (astăzi Ion Lupaș) și ne aflam în vizită la o familie care locuia în apartamentul alăturat. În timp ce părinții mei și vecinii noștri stăteau de vorbă, eu citeam Istoria, instalat confortabil între bibliotecă și soba de teracotă încinsă. Țin minte perfect locul. Asta se întâmpla înainte de arestarea părinților mei, în august 1952, când apartamentul nostru a fost ocupat de căpitanul de Securitate care îl „ridicase” pe tata. După eliberare, părinții mei au plătit o filodormă (cuvântul figura încă în ediția 1998 a DEX), ca să li se aprobe închirierea apartamentului părăsit de vecinii noștri. Când am revenit la Sibiu, vecinii noștri plecaseră și, odată cu ei, plecaseră, firește, și cărțile, între care Istoria, așa că nu mai aveam cum s-o citesc. (La începutul anilor 1960, le-am scris rugându-i să-mi vândă exemplarul răsfoit de mine cu ani în urmă, care îmi plăcuse fiindcă era legat frumos. Mi-au cerut exorbitanta, pe vremea aceea, sumă de 2000 de lei și a trebuit să renunț la idee. Am cumpărat-o totuși un pic mai târziu de la faimosul anticar Sterescu, cu doar 400 de lei, ceea ce însemna totuși jumătate din prima mea leafă de asistent universitar. Nu se înfățișa la fel de nobil ca exemplarul celălalt, dar, cel puțin, acum îmi plăcea și ce scria Călinescu în carte, nu numai aspectul ei. La 12 ani, îi găsisem aproape numai defecte! Le-am notat într-un caiet, după obiceiul meu, păstrat de mama și regăsit după moartea ei. N-a fost așadar un coup de foudre între mine și maestrul meu într-ale literaturii. Grație notițelor din caiet, mi-am amintit ce nu-mi plăcuse, mai bine zis, ce mă șocase la prima lectură: e vorba de impresia că autorul nu arată respectul cuvenit marilor scriitori. Un rol nefast al școlii dintotdeauna constă în a ne inculca o atitudine cuviincioasă față de scriitori mai degrabă decât un spirit critic. Mulți dintre noi rămân toată viața pătrunși de un veritabil cult față de scriitori, mai ales dacă sunt dintre cei mai mari. Și nu mă refer doar la iubitorii necondiționați ai literaturii, ci și la criticii literari. Amintește-ți de reacția atâtora la numărul din Dilema consacrat lui Eminescu. Când s-a discutat titularizarea mea ca membru al Academiei Române, Mihai Cimpoi a spus că aș fi un detractor al poetului național (sic!), atât în articolul din Dilema, în care nu făcusem altceva decât să constat că Eminescu este astăzi mai mult citat decât citit, cât și în Istoria critică, pentru că mă exprimam oarecum sever cu privire la proza poetului. A doua lectură a Istoriei lui Călinescu (de la un cap la altul, de data asta) m-a făcut praf: ne-o dădea câtorva aleși s-o citim pe sub mână, în fascicole, bibliotecarul Ion Petrică de la sala mică a bibliotecii de la Filologie. Nu numai că noua lectură îi modifica studentului care eram imaginea literaturii, dar lectura ei îmi făcea o plăcere aproape fizică. Și nicidecum din cauza sentimentului de clandestinitate. Mi se va mai întâmpla asta cu foarte puține alte cărți. Și cum tocmai descoperisem că nu sunt nici poet, nici romancier, ci critic, am început prin a încerca să-i imit lui Călinescu stilul inimitabil, formulările paradoxale absolut personale, cu alte cuvinte, tot ce nu se putea imita. M. R. Paraschivescu m-a și ironizat pe tema asta. Dar nu-mi păsa. Eram un pastișor fericit. M-am dezbărat după ani buni de ispita cu pricina, când am reușit să mă conving pe mine însumi, nu neapărat că e vorba de un critic inimitabil, dar că stilistica lui barocă și flamboiantă nu se potrivește cu înclinația mea spre forme clasice de expresie. Doar mult mai târziu, cu vârsta, am devenit cu adevărat critic față de Călinescu. I-am contestat, și cred à juste titre, opiniile despre poezia modernă, caracterizarea lui Goga ca „poet pur”, care cândva mi se păruse extraordinară, chiar și teoriile despre istoria literară inspirate de istorici germani de mâna doua, mai puțin, desigur, teza, care va fi și a lui Wellek peste un deceniu, a imposibilității de a face critică fără situare istorică și istorie literară fără analiză de valori, ca și multe altele pe care n-are rost să le înșir.

L-am întâlnit de câteva ori pe Călinescu. În primul rând, la cursurile din jurul anului 1960, când George Ivașcu, șeful catedrei de literatură română, l-a readus în facultate cu titlu onorific. Am evocat personalitatea uluitoare a profesorului neasemenea de prea multe ori ca să revin. L-am vizitat în trei rânduri la el acasă, la București, pe strada Vlădescu (azi, Călinescu). Și despre aceste vizite am tot scris. Totul a culminat, în ce privește relațiile, dă-mi voie să le numesc personale, dintre ucenic și maestru, cu o supărare a maestrului pe ucenic care nu s-a stins decât odată cu moartea celui dintâi. I-a displăcut că am scris în cronica la volumul lui de Poezii că poetul „face caz de romantism”, deși poezia lui este funciar clasicistă. Deși expresia era… călinesciană, Călinescu a socotit-o nepotrivită, afirmând într-o Cronică a optimistului că el este cât se poate de sincer în gestica lui romantică. A doua supărare a fost mai gravă. Comentând ediția a doua din Scrinul negru, am scris că romanul denotă o „propensiue spre grandios” și caricatural în portretistică. Călinescu i-a trimis lui Ivașcu o scrisoare revoltată (din care a publicat ulterior un fragment într-o Cronică a optimistului, fără a-mi menționa numele), în care mă făcea de două parale pentru ignorarea păcatelor de neiertat ale burghezo-moșierimii zugrăvite în roman: „Nu e nici o caricatură, scria Călinescu, și nici o exagerare, așa erau odioșii reprezentanți ai clasei sociale cu pricina, pe care eu i-am descris cât se poate de realist”. Citez din memorie. Când Ivașcu mi-a citit scrisoarea, am rămas uluit. Aprecierea mea nu era de natură politică, era strict literară. Cum putea Călinescu s-o ia drept ce nu era? La nedumerirea mea puțintel exasperată, Ivașcu mi-a dat o explicație care m-a uluit din nou: „Îi e frică să nu se interpreteze că n-a fost suficient de critic cu oamenii trecutului”. A adăugat și că obiecția fusese ridicată la prima ediție a romanului. Ideea că lui Călinescu, marelui Călinescu, idolul multor critici din generația mea, îi e frică mi-a produs un șoc și mai mare decât revolta lui. N-am înțeles atunci. Mai târziu, voi descoperi că generația mea a avut șansa să debuteze într-un moment de deschidere ideologică, ceea ce ne-a făcut pe noi mă să nu prea știm ce e frica de cenzură. În schimb, cei dinaintea noastră, cu o generație sau două, trăiseră frica până și de umbra lor în anii 1950 și nu se vor lecui niciodată de tot.

Dă-mi, te rog, voie să las un oarecare interval de timp între ce am povestit despre Călinescu și ce mai e de spus despre alte modele intelectuale din viața mea. Mă opresc aici deocamdată.     

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr