Lovinescu și Călinescu

Daniel Cristea-Enache: Călinescu a făcut, la rândul său, cronică literară, însă nu s-a recunoscut în oficiul ei precum Lovinescu. Cu nuanțările necesare și cu majuscule simbolice, primul e mai degrabă Istoricul unei literaturi, în timp ce al doilea, Cronicarul. Cum interpretați neînțelegerea dintre cei doi mari critici? Este una de amănunte biografice sau una de profunzime, determinată de viziunile lor diferite asupra literaturii și istoriei acesteia?
Există, în epoca postbelică, un critic român cu care să faceți un asemenea „dublet” al diferenței marcate și remarcate?    

Nicolae Manolescu: G. Călinescu s-a dezis de exercițiul cronicii literare, deși a practicat cronica destul de consecvent, mai ales în „Adevărul literar și  artistic”. E. Lovinescu a scris cu totul întâmplator cronică, nu uita că n-a avut unde, revista „Sburătorul” apărând în două scurte perioade, ceea ce putem considera cronici fiind intervențiile orale din cenaclul cu același nume, care a avut o durată de viață mai lungă. Cu toate acestea, E. Lovinescu n-a afirmat niciodată, nici măcar n-a lăsat să se înțeleagă, că cronica ar fi o specie mai puțin nobilă decât istoria literară. Ideea lui Călinescu, în schimb, chiar asta era. Istorici literari fiind amândoi, Lovinescu s-a mărginit în toate Istoriile lui la literatura contemporană, articolele care le alcătuiesc putând fi considerate cronici întârziate. Fără a fi, în definitiv, nici una, nici alta! Întârzierea le face ineficiente ca judecăți de întâmpinare. Compară-le cu ale lui Pompiliu Constantinescu și ai să vezi diferența. Iar perioada pe care Lovinescu o are în vedere ca autor de Istorii este una fără cap și fără coadă: pragul de jos este 1900, moment în care nu se întâmplă, literar vorbind, nimic, răscrucea secolelor nefiind și o răscruce literară, cum va fi epoca Primului Război Mondial; pragul de sus este, în prima versiune a Istoriei literaturii române contemporane, 1924, iar în versiunea scurtă, 1937, ani deopotrivă de nesemnificativi literar. Abia Istoria literaturii române de la origini până în prezent este o adevărată istorie, cum mai fuseseră, e drept, și cele ale lui Iorga, dar compuse acestea din bucăți, în volume scrise în epoci și cu mâini diferite, spre deosebire de aceea călinesciană, nu numai integrală, dar și unitară. Călinescu însuși îi împărțea pe criticii vremii lui în trei categorii: interesați exclusiv de literatura contemporană și de aspectul estetic; specializați în literatura secolului XIX, privită, din unghi didactic, nediferențiat sub aspectul valorii; și specialiști în veche, fără simț estetic, dar supraponderali istoric. Cel mai radical estet fiind Paul Zarifopol, care găsește că scriitori ca Ghica sau Odobescu ilustrează un fenomen de defazare caracteristic românesc, Lovinescu a încercat la începuturile lui să exploreze literatura din XIX, lăsând trei monografii didactice, în speranța, vai, deșartă, de a accede la o catedră universitară. S-a opus Ibrăileanu, tot așa cum se va opune Iorga la primirea colegului lui de facultate în Academie. Și uite așa a devenit Lovinescu criticul-etalon al literaturii contemporane, adică, interbelice, fără a fi nici cronicar, nici istoric literar, propriu vorbind.

Între Lovinescu și Călinescu n-a existat brumă de simpatie. De înțelegere, dincolo de mode și timp, vorba poetului, da, a existat, deși niciodată recunoscută, nici de unul, nici de altul. Mai mult, plăcerea de a nu fi de acord le e comună. Chiar fără a-l numi, Călinescu întoarce pe dos toate judecățile lui Lovinescu: sunt celebre acelea despre Creangă, Hogaș, Brăescu și alții mai mărunți. La rândul lui, Lovinescu s-a pronunțat în trecere și negativ despre Istoria călinesciană, n-a suflat un cuvânt despre Viața lui Eminescu. Ignorarea reciprocă n-a exclus momente polemice. Avându-l de obicei ca protagonist pe Călinescu. Portretul din Istorie este minimalizator și rău. Și totuși: un an după moartea lui Lovinescu, Călinescu i-a consacrat contemporanului și înaintașului său mai vârstnic cu aproape douăzeci de ani un articol pe cât de just critic, pe atât de emoționant. S-ar zice că dispariția de pe scena literară a lui Lovinescu i-ar fi luat o piatră de pe inimă  lui Călinescu. Și totodată că a avut cea mai corectă reprezentare, nu doar a valorii, dar a rolului acestuia în literatura modernă.
Ceea ce îi despărțea era temperamentul. Placid-clasic al lui Lovinescu, emfatic-baroc al lui Călinescu. Moderației celui dintâi îi răspundeau excesele celui de al doilea. Lovinescu era un liberal și un democrat. Călinescu, înclinat spre gesturi totalitare, comparându-l în 1940 pe Carol II cu Louis XIV, ca suverani luminați și culturali. Lovinescu dădea, politic și moral, dovadă de consecvență, Călinescu a fost toată viața un oportunist, trecând lejer în tinerețe de la De appartione angelorum la De disparițione angelorum sau, la maturitate, de la carlism la comunism. Lovinescu mărturisea spre sfârșitul Războiului al Doilea că, dacă rușii vor ocupa România, se va sinucide. A murit înainte de a fi necesar s-o facă. În ce-l privește, Călinescu n-a avut nici o apăsare în a se ralia ideologiei jdanoviste din prima clipă, vezi articolele din ziarele și revistele dirijate de el între 1944 și 1947. Mai este ceva: citeau oarecum diferit literatura. Deși a făcut și el apologia spiritului clasic, Călinescu era, într-un fel, mai conservator decât clasicistul Lovinescu, atras, el, exclusiv, de modernitate. S-au completat, în cele din urmă, ceea ce face să le datorăm în egală măsură canonul literar până astăzi în vigoare. Generația mea a luat cunoștință de el din târziu retipărita Istorie călinesciană, citită  totuși avid pe sub mână și înainte, și l-a recunoscut apoi în Istoria din 1937 a lui Lovinescu. Va fi existat și o anume rivalitate între ei. Lucrul se vede bine la limbutul Călinescu. Mai prudent, Lovinescu face de obicei pe sfinxul. În definitiv, nu e asta chiar dovada faptului că se considerau mutual cei mai de seamă critici ai vremii?

Foto: Dinu Lazăr

Mă întrebi oarecum tendențios dacă am avut eu însumi parte în anii în care am fost parte din lumea literară de un raport asemănător. Ceea ce pot să spun este că întrebarea insinuează un răspuns afirmativ. Nu eu sunt totuși cel care a susținut că ar fi existat un  raport asemănător, toutes proportions gardées, între mine și E. Simion. Cineva a tot încercat să-l impună atenției. Lăsând la o parte deosebirile dintre cele două situații, între Simion și mine a fost dintotdeauna o prețuire reciprocă. Vom fi avut și noi orgoliu, dar nu ne-am negat niciodată unul altuia valoarea. Asta nu înseamnă că am fost neapărat și în toate cazurile de acord cu ceea ce am scris unul despre altul. Dar desfid pe oricine să-mi indice un conflict literar, precizez, literar, între noi care să fi depășit limitele criticii civilizate. I-am scris o scrisoare deschisă și mi-a răspuns la fel pe tema primirilor în Academie. Am cam ridicat amândoi tonul. Dar asta e o altă căciulă. Referindu-ne la literatură, am avut, mai ales după 1989, păreri diferite. Lucru firesc. El a socotit periculoase revizuirile, deși este autorul primului studiu valoros despre Lovinescu. Eu le-am socotit inevitabile. În Istoria critică, i-am citit cu alți ochi pe romancierii importanți despre care am scris înainte de 1989. Lui Simion i s-a părut aproape un sacrilegiu să constați că nu mai pot fi citiți astăzi la fel ca ieri sau că îți pot displăcea romanele lor postdecembriste. E părerea mea, e părerea lui. N-are rost să facem un casus belli. Orice ar scrie de aici încolo Simion, nu voi spune niciodată altceva decât am spus-o de atâtea ori: este unul din criticii reprezentativi, poate cel mai cuprinzător și care a făcut cea mai bună „reclamă”, în cercurile cititorilor și dascălilor de română, literaturii din deceniile șapte-nouă ale secolului trecut, neinfluențat ideologic, obiectiv în limitele firești ale actului critic, fidel față de adevăratele valori. N-am a mă bate cu el. Nu mă simt măcinat nici de cel mai mic sentiment de rivalitate. Sunt convins că fără el, ca și fără mine, dacă mi-e permisă această lipsă de modestie, literatura română ar fi fost, ar fi, mai săracă. A bon entendeur salut!