Întrebări și răspunsuri

Daniel Cristea-Enache: În „runda” aceasta cu care se va încheia cartea de Convorbiri cu Nicolae Manolescu, vă propun să intrați dvs. în rolul intervievatorului, formulând un subiect la care eu nu m-am gândit; și având ultimul cuvânt, după ce eu l-am avut pe primul.

Vă mulțumesc încă o dată pentru tot.

Nicolae Manolescu: Îți mulțumesc că-mi lași ultimul cuvânt. Deși, îți mărturisesc, nu-mi prea convine. Paradoxul face ca totdeauna întrebarea să fie mai dificilă decât răspunsul. Important, și nu numai în meseria noastră, este să întrebi. Cei mai mulți critici literari posedă răspunsuri, foarte puțini știu să întrebe. E și cazul dascălilor. Un bun dascăl are capacitatea de a-și întreba elevii, de a scoate cât mai mult de la ei pe această cale. Manualele opționale de la această idee au pornit. Metoda a inventat-o Socrate: maieutica. A conta pe răspunsuri înseamnă a descuraja gândirea și a încuraja lenea intelectuală. A oferi surogate. A întreține prejudecăți. A crea la elevi și la interlocutori, în general, o singură așteptare: „Muieți îs posmagii?”

Vezi la ce treabă mă pui?!

Singura întrebare… inteligentă care-mi trece prin cap în clipa de față este: de ce mă voi fi lăsat convins să-ți răspund la întrebările din cartea noastră. O întrebare pe care mi-am pus-o înainte de a o începe și, de câteva ori, pe parcurs. Tocmai îmi apăruse ediția a treia din Viață și cărți, în care, credeam, spusesem cam tot ce găsisem de cuviință despre viața mea de cititor. Plus minime confesiuni de altă natură. La ce bun să mă repet? Mai ales că nu fusesem mânat nici înainte de un irepresibil impuls memorialistic. În fond, îmi plăcuse să reiau lecturile care m-au format dintr-o perspectivă mai îndepărtată și în legătură cu evenimente de viață care mă conduseseră la ele. Viața mea, ca atare, nu mi s-a părut niciodată a prezenta un interes în sine. A fost viața unei întregi generații. Cu părți de umbră, respectiv de lumină, mai mari sau mai mici. Poate doar cărțile să fi făcut diferența. Dar, acum, ce-mi rămânea de spus? Habar n-am de ce am cedat insistențelor tale. Pe parcurs, am descoperit câte ceva nespus sau spus pe jumătate și asta m-a determinat să continui. N-am recitit încă în întregime printurile la carte ca să fiu absolut sigur că aceste nespuse sau pe jumătate spuse meritau respuse. Nu te speria, cred că voi fi de acord, în cele din urmă, să publicăm cartea, dar s-ar putea s-o scurtez pe ici, pe colo, și anume prin părțile esențiale, ca să nu i se pară eventualului cititor că e vorba de o supă reîncălzită.

În orice caz, meritul îți aparține în cea mai mare parte, dacă discuțiile noastre neîntrerupte de doi ani încoace se vor dovedi interesante, iar, dacă nu, vina îmi va aparține mie. Pentru că, așa cum îți spuneam la începutul acestui text final, calitatea este totdeauna a întrebării, iar defectul, al răspunsului. Cu bine, dragă prietene!

Foto: Dinu Lazăr