Iarna vrajbei noastre

Daniel Cristea-Enache: Sunt foarte mulțumit de răspunsuri, dar de lucrurile și situația la care v-ați referit, deloc. Spațiul nostru mediatic este într-adevăr dezolant, cu câteva excepții îmbucurătoare de la regulă. Îți vine să spui: la asemenea canale media, așa politicieni autohtoni… Dacă Marian Munteanu ne este servit ca salvator al României, după ce Partidul Național Liberal l-a propus candidat la Primăria Capitalei, e limpede că trăim într-un moment „istoric” în care orice construcție ideologică, oricât de aberantă, este posibilă.
Cum evaluați selecția de „cadre” și de „figuri reprezentative” pe care o fac partidele noastre, la aproape zece ani de la intrarea României în Uniunea Europeană? Ați condus Partidul Alianței Civice (PAC) și ați fost dvs. înșivă în situația de a accepta (sau respinge) oameni care să reprezinte PAC, spiritul acestui partid. Aveați, în anii ‘90, de unde alege oameni capabili și cinstiți? Partidele noastre ar avea de unde să aleagă astfel de oameni, acum?

Nicolae Manolescu: Există o diferență frapantă între clasa politică din anii 1990 și aceea actuală. Imediat după revoluție, s-au întâmplat mai multe lucruri. Au dispărut vârfurile nomenklaturii comuniste. În închisoare sau, pur și simplu, din viața publică. Unii au murit în anii următori, în vârstă fiind și totodată foarte bolnavi sau din cauza pierderii puterii, pe care, fără excepție, au trăit-o ca pe o catastrofă personală. Puterea îmbolnăvește, pierderea puterii ucide. Au supraviețuit câțiva, precum Ion Iliescu, Bârlădeanu, Verdeț, fie considerați drept opozanți ai lui Ceaușescu, fie aparținând de vechea gardă înlăturată de acesta. Prima categorie de politicieni activi în perioada de tranziție s-a alcătuit din foști membri ai PCR, din rândul al doilea, puțin sau deloc cunoscuți ca activiști. Printre ei, foști securiști. Am fost coleg de Senat între 1992 și 1996 cu un fost șef de securitate la un județ din Oltenia, botezat Dentistul, fiindcă își arătase devotamentul față de regimul comunist scoțând dinții dușmanilor de clasă. Cei mai mulți s-au înscris în FSN, urmându-l pe Iliescu. Chiar și dacă politica nu mai era cea dinainte, experiența acumulată le-a folosit de minune. Sunt convins că n-ai uitat că, atunci când a transformat FSN-ul în partid, Iliescu a pretins și a obținut ca în viitorul parlament provizoriu, înainte de alegerile din mai 1990, FSN să dețină jumătate din locuri. Teribil debut pentru o democrație! Alegerile și Mineriada au confirmat gândirea comunistă a noilor-vechi lideri. În vara lui 1990, i-am luat un interviu lui Ion Iliescu pentru România literară. Îl  convinsese să mi-l acorde și pe mine să i-l iau Z. Ornea. Ocazia a fost o discuție între noi trei despre nenorocita chemare a minerilor, împrejurare în care Ion Iliescu a „scăpat” mărturisirea: „Am fost tras în piept!” Z. Ornea i-a cerut să spună public cine l-a tras în piept. Iliescu n-a acceptat ca interviul să apară la Televiziune, nici într-un cotidian central. La România literară i s-a părut însă potrivit. A doua zi, când m-am dus la Palatul Victoria, unde își avea încă sediul, însoțit de un fotograf ales de mine, a întârziat o jumătate de oră, lucru neobișnuit la el, spre deosebire de veșnic întârziatul Emil Constantinescu, și mi-a explicat că n-a dormit toată noaptea din cauza unei migrene, care nu l-a lăsat nici acum. Abia când mi-am dat seama după o oră și mai bine de discuție că nu va spune cine l-a tras în piept, am înțeles din ce nehotărâre i s-a tras migrena. Am publicat totuși interviul, pentru care am fost aspru criticat. Mi-am găsit o scuză în faptul că, nefiind eu Malraux și nici Iliescu, Mao Tze Dun, lipsa experienței explică această concesie. Amintesc de nefericitul interviu dintr-un alt motiv. Începeam prin a-l întreba pe președinte cum de a reușit, după nici o jumătate de an, el, despre care Constantin Țoiu afirmase cândva plin de speranță, „Iată Omul!”, să-și alieneze într-o atât de mare măsură suportul intelectualilor. Firește, contestatarii mei n-au reținut esența întrebării, ci doar formula  preluată de Țoiu de la Oedip, și, încă, atribuindu-mi-o mie! Ceea ce vreau să precizez acum este că despărțirea politicii de intelectuali datează, măcar într-o formă incipientă, din primul an postdecembrist. Ea n-a fost însă vizibilă de la început. Nici eu n-am fost conștient când vorbeam cu Iliescu de importanța propriei mele întrebări. Dovadă că am intrat imediat după aceea în politică. În deceniul al zecelea, numărul intelectualilor aflați în partide și în parlament a fost foarte mare. În PAC, pe lângă parlamentari ca Șt.Aug. Doinaș, Ștefan Radof, Alexandru Paleologu, Ioan Păun Otiman, Stelian Tănase, Crin Antonescu,  Gheorghe Joca, Alexandru Popovici sau Călin Anastasiu, erau numeroși membri simpli de partid, dar ce nume!, ca Neagu Djuvara, Johnny Răducanu, Aurel Stroie, Dan Grigore, Stere Gulea, Virgil Feier, G. Dimisianu, Gheorghe Gorun, Mona Muscă, muzicieni, scriitori, medici, istorici, profesori. Și lista e departe de a fi completă. Să revin la componența clasei politice din anii 1990. Pe lângă feseniști și intelectuali fără apartenență politică  anterioară, erau și politicienii țărăniști și liberali (aflu că tocmai a murit Radu Câmpeanu, Dumnezeu să-l odihnească!) trecuți prin infernul închisorilor comuniste și, îmi pare rău că trebuie s-o spun, oarecum defazați într-o Românie complet diferită de aceea a anilor 1940, când își făcuseră intrarea pe scena politică.
În ce-i privește pe intelectuali: primii care au candidat la parlament în 1990 s-au declarat independenți și s-au înscris pe o listă, care n-a fost votată mai de nimeni. Și ce nume se aflau pe listă! Iată alt fapt care ar fi putut să ne atragă atenția că societatea nu credea într-un eventual rol politic al intelectualilor. Tot atunci au luat naștere Alianța Civică și numeroase alte formațiuni apolitice, ONG-uri, Fundații, Asociații, în care vioara întâi erau intelectualii. Nu le neg rolul, dar, păcătuind printr-o oarecare naivitate, multe au încurcat destul de serios lucrurile prin refuzul deschis al politicii. O societate democratică nu poate fi construită și, cu atât mai puțin, reformată dacă refuzi pariul politic. „Vocea străzii” de astăzi continuă, la distanță, iluzia sau utopia întreținută de societatea civilă în anii 1990. Cu o mai mare, totuși, disponibilitate, pentru crearea de formațiuni politice decât Alianța Civică. Ridicolul personaj Nicușor Dan și-a transformat precara USB în la fel de precara USR (a nu se confunda, Doamne ferește!, cu Uniunea Scriitorilor din România!) și acum pare gata să se vâre sub fustele Alinei Gorghiu ca să aibă o șansă în decembrie. În 1991, Ana Blandiana, Ticu Dumitrescu, Gabriel Andreescu și alți lideri ai Alianței Civice n-au socotit necesară crearea  unui partid care să se lupte în arena politică și s-au opus înființării PAC-ului. Când totuși l-am înființat, ei n-au contenit să-mi reproșeze că m-am abătut de la idealurile Alianței. N-au înțeles niciodată ce deosebește un partid de o formațiune civică. Unii n-o înțeleg nici azi. Partea proastă este că implicarea fără implicare în politică este o caracteristică a intelectualilor. Eu o interpretez ca pe o defecțiune. Chiar dacă PAC i-a absorbit pe cei mai mulți dintre intelectualii Alianței, ideea idealurilor neîntinate a constituit și constituie încă un imens handicap pentru intelectuali. Politica întinează, ne place, nu ne place, idealurile. Rostul ei constă în aplicarea teoriilor în practică, nu în perpetuarea unor idei, fie ele oricât de mărețe. Ca acelea propovăduite de Gabriel Liiceanu, de exemplu, moralistul politic de serviciu al zilelor noastre.
Naivitatea cu pricina și înclinația spre planuri utopice a condus în cele din urmă la marginalizarea intelectualilor în viața publică. Politicienii și intelectualii nu mai cunosc de la o vreme chimia capabilă a da un rezultat pozitiv. Sunt mefienți unii față de alții. Ba chiar se disprețuiesc, în lipsa unor valori comune. Clasa politică s-a scuturat de intelectuali în iarna vrajbei noastre naționale. Pe listele de candidați ale PSD sau PNL, intelectualilor, nu mulți dispuși să mai candideze, le-au fost preferați pseudo-intelectuali, adică, posesori de diplome de doctorat de la universități particulare, suspecte, în mare parte, de plagiat, vorbitori primitivi de română, sfertodocți, activiști bornați în slujba intereselor de partid. Chiar și în anii 1990, din Comisia de Cultură a Senatului făceau parte oameni de cultură care îmi erau necunoscuți, deși președinte era, totuși, Adrian Păunescu. Vreți să vă spun numele actualilor președinți ai Comisiilor? Inutil, tot n-ați auzit de ei. Deși prenumele s-ar putea să vă dea o indicație prețioasă: Georgică și Gigel. Unde ești tu, nenea Iancu? Dar ce zic eu: unde ești tu, Ion Băieșu? Cu o anumită ocazie, am fost în Comisia de Învățământ a celor două Camere reunite. Am întrebat-o pe doamna Ecaterina Andronescu, membră a Comisiei din Cameră, câți dintre membri sunt profesori. I-a numărat și mi-a spus: vreo șapte sau opt. Din peste șaizeci. Președintă, Olguța Vasilescu. Mai vrei și alte exemple?
Nu pot să nu recunosc că, în anii 1990, noi am avut în minte modelul reformatorilor de la 1848 și al făuritorilor României moderne din epoca lui Carol I, toți intelectuali, majoritatea, scriitori, deveniți parlamentari, miniștri, prim-miniștri, creatori de partide. Ne-am spus că, în epoci precum aceea din a doua parte a secolului XIX sau precum a noastră, intelectualii sunt chemați să joace rolul unor pionieri politici. Ceea ce am și încercat și noi să facem. Dacă vei compara situația de la sfârșitul deceniului zece cu aceea de azi, nu se poate să nu-mi dai dreptate că era incomparabil mai bună sub o mulțime de raporturi. Politic, în orice caz. Profesionalizarea clasei politice a coincis cu dispariția intelectualilor din politică. În parte, cum am spus deja, și din cauza idealismului intelectualilor. Pe de altă parte, din cauza accederii la putere a acestor pseudo-intelectuali care umplu astăzi până la buză clasa politică. Plagiatul nu e un furt ca oricare altul: e o trambulină profesională și politică, un triumf al incompetenței. Am remarcat și eu faptul că sunt oameni care reușesc în afaceri deși nu știu aritmetică. Sau care știu doar atâtica, încât să evalueze corect avantajul tras de pe urma fraudării statului. Dovada cea mai bună că ignoranța nu merge în politică este felul mizerabil în care arată astăzi politica românească.

Foto: Dinu Lazăr