Nicolae ManolescuNicolae Manolescu
06.11.2015

Greutatea cuvîntului

Daniel Cristea-Enache: În ce vă privește, distanța v-a făcut să treceți de la scrisul de mînă la cel pe laptop: fiindcă trebuia să vă trimiteți textele din Franța în România, în redacții de reviste sau de ziare. Circuitul ar fi, în cazul Dvs., următorul: text scris pe computer – apărut într-o publicație tipărită/ pe site-ul ei – republicabil ulterior într-o carte tipărită/ online.

Păreau mai importante cuvintele tipărite înainte de 1990 decît cele așa ușor răspîndite astăzi? Dincolo de „ciurul” exigenței critice, cenzura ideologică a epocii „de aur”, cu care v-ați confruntat și luptat atîția ani, făcea oare ca fiecare text publicat să aibă o importanță și un rol diferite de cele pe care textele (oricît de valoroase) le mai pot avea în prezent? Scrisul unui critic literar și în general al unui intelectual contează mai mult (și pentru mai mulți) într-o epocă totalitară sau într-una democratică?

Bătăliile purtate la „România literară” cu forurile pentru o pagină, o propoziție sau un titlu sînt cunoscute de tot mai puțini. Ați putea evoca una mai dură la care ați participat, scrisul lui Nicolae Manolescu fiind unul „cu probleme”?

Nicolae Manolescu: Nu există decît „dincolo de ciur”: tot ce contează, fiind vorba de cultură, implică spiritul critic. Cenzura ideologică, eu am cunoscut-o doar pe aceea comunistă, a jucat în cîntarul care măsoară importanța cuvintelor noastre un rol secundar. Suportabil în majoritatea cazurilor, perturbant în destule și mutilant în cîteva. Alexandru George m-a admonestat într-un rînd pentru a fi pretins, după 1989, că publicațiile mele n-au suferit leziuni grave din cauza cenzurii. Încă și mai urît din partea mea, mă amuzasem să dau exemple de absurdități comice ale cenzurii. Ceea ce marelui eseist i s-a părut inacceptabil. Nu te joci cu lucruri serioase. Mă simt obligat să vin, chiar dacă prea tîrziu pentru a obține iertarea lui Alexandru George, cu unele precizări. Ca totdeauna, de altfel, vorbeam în numele meu, bazat pe experiența mea. Nu aveam pretenția, n-o am nici acum, de a-mi absolutiza experiența personală și, cu atît mai puțin, de a nu ține seamă de a altora. Așa că se cade să-mi explic părerea.

Fac parte dintr-o generație norocoasă: cînd am debutat noi, la începutul anilor 1960, trecuse un lustru de la Congresul XX al PCUS, în care Hrușciov denunțase în faimosul lui Raport, rămas nu mult timp secret, crimele lui Stalin. Lumea comunistă intrase în declin ideologic. Deși în România destalinizarea luase forma originală a unui antisovietism, mai întîi discret (în vara lui 1958, Armata Roșie părăsea țara, însoțită de manifestații oficiale de simpatie în gările pe unde treceau trenurile, cu butoaie de vin, mîncare, spectacole), apoi fățiș (în aprilie 1964, influența nefastă a sovieticilor în economie și societate a făcut obiectul dezbaterii publice organizate de aceeași oficialitate care fusese produsul ei), „dezghețul”, cum l-a numit Ilya Ehrenburg într-un roman tradus și la noi, devenea perceptibil în cultură. E momentul în care scriitorii clasici interziși în întreg deceniul anterior sînt retipăriți și comentați relativ liber. Pot da exemplul lui Gib I. Mihăescu, despre care am scris eu însumi, la inițiativa lui Paul Georgescu, care începuse să consacre numere din „Viața românească” unor scriitori aflați la index pînă atunci, și a căror operă nu va întîrzia să fie retipărită. Așa s-a întîmplat și cu operele lui Gib I. Mihăescu, retipărite toate, cu excepția romanului Rusoaica. Nu mă întreba de ce: desovietizarea nu mergea atît de departe, încît să elibereze de sarcină arheologică un roman a cărui acțiune se petrecea în Basarabia interbelică.

Generația mea a profitat de declinul ideologiei și, în definitiv, al politicii comuniste. Ceea ce nu le fusese îngăduit celor dinaintea noastră, uneori cu doar cîțiva ani mai în vîrstă, ni se oferea nouă așa zicînd pe tavă, ca urmare a unei conjuncturi politice favorabile. Abia peste un deceniu, cînd acestei mici liberalizări, cum a fost numită, îi vor pune capăt „Tezele din iulie”, vom fi nevoiți noi înșine să ne luptăm cu adevărat cu cenzura pentru opera noastră. Spre deosebire însă de anii 1950, trebuie spus că lupta devenise posibilă. Nu mai exista riscul unor „nopți din iunie”, ca în 1953, cînd artiștii fuseseră chemați la judecata partidului. E adevărat că vor mai exista interziceri ale dreptului de semnătură, dar abia spre sfîrșitul regimului și atunci, fără tapaj, în așa fel încît puteau fi trecute cu vederea. Îmi amintesc că la o inspecție pentru acordarea gradului I, în decembrie 1989, profesoara inspectată mi-a mărturisit îngrozită că lecția de literatură avea ca temă, conform programei, balada lui Ștefan Aug. Doinaș Mistrețul cu colți de argint. „Și care e problema?”, am întrebat-o. Auzisem, firește, că Doinaș își pierduse dreptul de semnătură, dar cum măsura nu era publică, făceam pe naivul. „Eu nu ascult Europa liberă, iar în presa din țară n-am citit nimic despre asta”, am adăugat în glumă. „Și dacă mi se anulează examenul?”, a continuat profesoara. „Nu se va întîmpla nimic”, am închis eu discuția și elevii au putut citi și comenta balada poetului interzis. Inspectorul școlar care mă însoțea, Gheorghe Șovu, autorul Liceenilor, a fost de acord cu încălcarea, cum să-i zic, a consemnului.

Ceea ce am vrut să spun, iertat să-mi fie acest ocol, este că am considerat totdeauna că greutatea cuvîntului nu se poate face simțită decît pe hîrtie. Pe on-line, cuvîntul nu are nici o greutate. (Cel puțin deocamdată. O să revin la idee.) Nu mă înțelege greșit: nu suportul este de vină. Iată, am acceptat să purtăm această conversație pe internet. Dar noi sîntem doi oameni care au făcut dovada că știu despre ce vorbesc. Care au un background cultural recunoscut. În așa fel, încît fiecare reprezintă ciurul pentru celălalt. Pe majoritatea site-urilor sau a blogurilor nu se întîmplă mai deloc așa. Cei mai mulți internauți își închipuie că, dacă au la dispoziție acest mijloc uriaș de comunicare, nu e nevoie să se verifice prin alții și nu contează dacă au cu adevărat ceva de spus sau dacă posedă măcar limbajul potrivit. Așa că preferă nume de împrumut, ca niște măști, adică, anonimatul. O dau anonimă, ca eroii lui Caragiale. Se bagă în vorbă, cum spune o expresie populară. Și se află în vorbă.

Nici un om serios nu poate fi însă interesat de părerea unora care doar își dau cu părerea. Altă expresie care există cu mult înaintea internetului, dar i se potrivește de minune. Pe de altă parte, noi doi ne asumăm întreaga răspundere: începînd de la semnătură. Semnătura reprezintă un factor constitutiv în cultura modernă, diferențiind-o de folclor. Îți reamintesc discriminarea lui Blaga între cultura majoră și cultura minoră (după cum știi, termenii se cuvin luați în accepția din limbajul muzical, așadar fără să implice o comparație de valoare): cultura minoră, populară, este anonimă; cultura majoră e identificabilă, înainte de orice, prin semnătura unui autor. Asta nu înseamnă că producțiile folclorice nu sînt, la rîndul lor, opera unui autor, ci doar că acesta nu are nici o importanță în ochii cititorului sau ai cîntărețului și sfîrșește prin a fi uitat. În literatura română, în toată jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea, după moartea ultimilor scriitori medievali și înainte de a se impune cei dintîi scriitori moderni, s-au publicat la noi o mulțime de opere ai căror autori nu erau cunoscuți. Au apărut atunci în traducere românească așa-zisele cărți populare, Alexandria, Esopia și altele, care nu erau populare decît în sensul că nu li se cunoșteau autorii, nici măcar traducătorii, deși existau și unii, și alții, iar istoricii literari îi vor identifica mai tîrziu. Jumătatea de secol cu pricina e considerată astăzi o epocă de tranziție de la medieval la modern, tocmai pentru că de-a lungul ei se estompează caracterul popular și anonim al creației, caracter care existase și în secolele anterioare, cînd opera era considerată mai importantă decît autorul. Merită să adaug că nici măcar în secolul al XIX-lea semnătura nu va părea absolut obligatorie, nu în sensul că ar mai fi apărut opere nesemnate (o excepție interesantă: Eminescu. Studiu critic, datorat canonicului blăjan Alexandru Grama, dar publicat sub anonimat!), dar pentru că se publicau culegeri alcătuite din opere ale unor autori nenumiți ca atare. E cazul Spitalului amorului al lui Anton Pann. Semnătura indică paternitatea operei, noțiune neprecizată pînă tîrziu. Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și alți prozatori romantici minori, ca și, în generația următoare, poetul G. Coșbuc, au împrumutat pagini întregi din operele altora, traducîndu-le sau prelucrîndu-le, fără a fi învinuiți de plagiat, altă noțiune inexistentă în prima parte a secolului al XIX-lea. Semnătura, în sens larg, conduce la ideea de paternitate a operei și la aceea a dreptului de autor, inseparabile în literatura modernă.

În fine, nu e vorba numai de semnătură. Ea atrage responsabilitatea îndeosebi sub raport juridic. Însă responsabilitatea nu poate fi concepută în afara moralei. Aceia care nu semnează ne transmit, nu neapărat conștient, următorul mesaj: vor să se bucure de libertatea de a spune exact ce gîndesc, fără a fi trași la răspundere. Cred că nu greșesc afirmînd acest lucru despre cei mai mulți dintre internauți. Ei nu vor să-și asume cele spuse sau, mai exact, să ajungă în situația de a fi supuși la detectorul de minciuni. Dificultatea de nedepășit a anonimatului, fie și a folosirii unor pseudonime (e același lucru), constă în profitul necinstit de pe urma presupusei libertăți de a nu vorbi în nume propriu, de a vorbi ca ventrilocii. Ceea ce rezultă este anarhia opiniilor.

Din acest impas nu vom ieși decît odată cu fixarea internetului pe domeniul său specific și anume rapida comunicare între oameni. Atenție însă: a comunica e una, a-ți da cu părerea e alta. Comunicarea poate avea consecințe însemnate, dar cuvîntul nu are, în cazul ei, o greutate în sine, ci doar una legată de o conjunctură. Ca să fie greu cu adevărat, cuvîntul trebuie să poată face față detectorului de minciuni: să suporte, la limita de jos, evidența și, la limita de sus, contraargumentul. Ceea ce implică mult mai mult decît comunicarea unor informații. Îți amintesc de discuția noastră de la început: e nevoie de un ciur spre a cerne informația; și nu putem emite opinii sau judecăți decît în cunoștință de cauză. Expresia e perfect lămuritoare. Internetul nu e rațional, ci emoțional. Iar disputele pe internet pot fi, cel mult, pamflete, nicidecum polemici.

D.C.-E.: Și totuși cenzura?

N.M.: Experiența dovedește că cenzura este totală sau nu este (aproape) deloc. Cu alte cuvinte, dacă nu funcționează cu toate motoarele, are o eficacitate redusă, putînd fi, cu oarecare șansă, ocolită. În România comunistă, au existat două cenzuri sub raport istoric: una, imediat după 1949, cînd a luat ființă instituția, și pînă în a doua jumătate a deceniului 7; alta, după preluarea puterii de către Ceaușescu și pînă la sfîrșitul regimului. Nici „Tezele din iulie” 1971, nici decretul care o desființa instituțional în 1977 nu au cu adevărat importanță în istoria fenomenului cel mai caracteristic regimurilor de tip comunist. Cenzura și-a făcut treaba independent de ele, cu variații minore.

Importantă este deosebirea dintre cele două cenzuri la care m-am referit. Cea dintîi era o cenzură bazată explicit pe ideologia comunistă, așa cum era ea formulată de Andrei Jdanov, presupunea criterii clare și nenegociabile, fiind, altfel spus, imposibil de ocolit. Alunecarea regimului spre naționalism în anii 1960-1980 a lichidat practic fondul ideologic internaționalist și proletar al unei cenzuri care, prin cultul personalității și al independenței instaurat atunci, revenea la prioritatea temelor naționale și tradiționale, inclusiv la cultul domnitorilor din veacurile trecute. Această nouă cenzură era mult mai labilă și se rezuma la cuvinte, ignorînd suveran ideile, și la nume, mai ales după înmulțirea cazurilor de scriitori rămași în străinătate în anii 1980.

Mircea Dinescu mi-a oferit cu autograf, în anii din urmă ai regimului, una din cărțile lui, în care a îndreptat îndreptările făcute de cenzură în textul poeziilor. Unde el scria moarte, cenzura înlocuia cu soarte și altele așijderea, nu cine știe ce semnificative literar. Cassian Maria Spiridon a publicat de curînd forma necenzurată a volumului său de debut din aceiași ani. Intervențiile cenzurii sînt cam aceleași și în acest caz.

Cărți interzise cu totul au fost în epoca Ceaușescu relativ puține, începînd cu antologia mea de Poezie română modernă în 1968, și ceva mai multe cărțile despre care n-a fost voie să se scrie. Au existat și cărți amînate cu anii. Cît îi privește pe clasici, ei au fost reeditați fără excepție și fără multe sacrificii de text. Exemplele contrare se numără pe degete. Ca și în cazul scriitorilor români trăitori în străinătate, Eliade, Ionesco, Cioran. Nu mă bănui că urmăresc să diminuez efectele cenzurii comuniste de la o anumită dată încoace. Dar față de cenzura atroce din anii 1950, cînd nici o carte, datorată unui contemporan sau unui clasic, n-a apărut fără intervenții masive în text, iar cele ale scriitorilor români din diasporă fiind menționate exclusiv cu ocazia proceselor (nu de intenție!) intentate celor care le primiseră, putem considera indulgentă cenzura anilor 1960-1980.

Dă-mi voie să comit o mărturisire care, cu siguranță, nu mă va face simpatic. Am fost convins totdeauna că mult mai nocivă decît cenzura a fost autocenzura. Mă refer tot la anii 1965-1989. Unii dintre critici, ca să rămîn în parohia mea, aveau obiceiul să se plîngă că nu li se permite să comenteze o carte sau alta. Îi întrebam: „Ai încercat și ți s-a scos articolul?” „De ce să fi încercat, știu prea bine că nu e voie”. În ce mă privește, am încercat de fiecare dată și foarte rar mi s-a scos articolul. Și cînd asta chiar s-a întîmplat, am cerut audiență la „foruri” și am reușit de obicei să obțin publicarea articolului.

Cînd n-am reușit, faptul nu s-a datorat cenzurii, ci redactorului-șef al revistei: am povestit, nu o dată, cum a trebuit să-mi retrag colaborarea la „Contemporanul”, după zece ani de cronică literară săptămînală, din cauză că Constantin Mitea, care i-a succedat în 1971 lui G. Ivașcu la conducerea revistei, n-a fost de acord să-mi publice cronicele la Marele singuratec (ca să nu se supere Marin Preda) și la Texte social-politice, 1944-1965 (îl țineam de oportunist pe autor, G. Călinescu al anilor cu pricina). Pățania și învățătura de minte cu cronica despre Cordovanii lui Ion Lăncrănjan din 1963 am mai relatat-o, cu jena de rigoare. Și azi îmi zic că nu trebuia să scriu un al doilea articol, cedînd presiunilor lui G. Ivașcu, cedare pe care o explică în parte experiența mea la vîrsta aceea, mai ales că, în al doilea articol, nu retractam nimic din judecata nefavorabilă din primul, apăsînd pe buna cunoaștere de către autor a lumii satului, ceea ce era incontestabil.

Cînd același G. Ivașcu va fi obligat să scrie în 1968 în „Contemporanul” un articol critic despre antologia mea de poezie trimisă la topit și îmi va cere să fac eu însumi mea culpa, mă voi adresa lui D. Popescu-Dumnezeu, care patrona pe atunci cultura în numele partidului, și care îmi va permite să public un articol, ce începea prin a susține că nimic din formația mea intelectuală nu-mi îngăduie să privesc cu ochi buni arderea și topirea cărților. Mă refeream, desigur, la regimul nazist. Dar trimiteam în subtext la regimul care îmi topise cartea. Era unul din trucurile la care recurgeam toți ca să conturnăm cenzura. Florin Mugur i-a adăugat Marianei Marin în cartea ei de debut cîteva cuvinte de adresare către Anne Franck, fetița ucisă de naziști, de la care s-a păstrat un emoționant jurnal intim, ca să sugereze că pesimismul poetei s-ar datora altei realități decît aceea în care poeta trăia. Numeroasele romane-parabolă mizau pe aceeași deturnare a sensului ca să poată vedea lumina tiparului. Nu se reușea totdeauna. Un roman al lui Bujor Nedelcovici și unul al lui A.E. Baconsky au fost publicate în străinătate și, abia după 1989, în România.

Cu cărțile am avut puține dificultăți la cenzură. Titlul Utopia cărții n-a putut apărea decît pe coperta interioară a monografiei despre Sadoveanu. Dintr-un volum de Teme mi s-a scos un articol despre Cronica de familie. Și cam atît. Nu e așa că nu e cazul să mă plîng de cenzură? Repet: nu vorbesc în numele altora, mai pățiți, poate.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr