Greșea foarte tare, Doamne iartă-mă!, Karl Marx?

Daniel Cristea-Enache: Confesiunea din urmă vă arată ca pe un spirit credincios? Mai cunoscută este structura raționalistă și ironică a criticii lui Nicolae Manolescu; și, deopotrivă, a omului.

Reiau, într-un alt context, faimoasa întrebare pusă într-o emisiune decisivă de televiziune de Emil Constantinescu lui Ion Iliescu, ambii candidați la cea mai înaltă funcție în Stat: credeți în Dumnezeu?

Desigur, credința este un „capitol” sensibil și ține de interioritatea fiecăruia; ea nu e un subiect cu care să se facă rating ori să se obțină voturi. Timpul, a cărui trecere vă preocupă, îmbătrânirea, moartea unor oameni apropiați, pierderea mamei sunt mai suportabile cu Dumnezeu ori fără Dumnezeu?

Nicolae Manolescu: Sigur că toate acestea sunt mai lesne suportabile dacă ai credință în Dumnezeu. Și boala, și bătrânețea, și moartea. În definitiv, tocmai din acest motiv oamenii l-au inventat pe Dumnezeu. Ca să le facă viața și moartea mai ușoare. În ce mă privește, nu, nu cred în Dumnezeu. Îi scriu numele cu majusculă din respect față de miliardele de credincioși de pe pământ. Asta nu înseamnă că nu-mi este uneori, tot mai des cu vârsta, frică de El. Doar că identific în El destinul, soarta, fatalitatea, norocul, neșansa și tot ceea ce mă condiționează ca ființă umană de natura care mi-a dat naștere. Cred în miracolul vieții însăși. A mea, ca și a tuturor viețuitoarelor. A copacilor care înverzesc primăvara și își scutură frunzele toamna. A animalelor care au grija puilor pe care i-au născut. A tot ce mișcă-n lumea asta. Dumnezeul în care cred, acesta este. Lui mă închin ceas de ceas, lui, marelui mister care este universul. N-am pregătire științifică în sens propriu, așa că am încercat de când mă știu să aflu de la alții în ce constă acest mister. Am citit numeroase cărți de biologie, de chimie, de fizică, de matematică, de astronomie, cărți de popularizare, firește, și am învățat o mulțime de lucruri la care n-aș fi avut acces pe o cale directă. Am fost atent la explicațiile pe care savanți din toate timpurile le-au dat celor mai importante și ciudate fenomene ale naturii. Am înțeles de ce unii oameni de știință au fost sau au devenit la un moment dat profund credincioși: pentru că n-au găsit explicații mai bune decât existența lui Dumnezeu. Am citit, între altele, o carte despre cele șase elemente în funcție de care există, așa cum îl știm, universul nostru. Aceste elemente sunt foarte variate, ca natură și ca amploare, unele țin de materia subatomică, altele de macrounivers, fiecare definind o particularitate anume a lumii în care trăim cu toții, de la bacterii și moluște la stele și la galaxii. Concluzia autorului, împărtășită de majoritatea savanților, este că fie și cea mai neînsemnată abatere, în sus sau în jos, care ar fi intervenit fie și numai într-unul singur din aceste elemente fundamentale, ar fi schimbat soarta universului: acesta ar fi colapsat înainte ca materia actuală să se fi putut organiza iar viața, cu atât mai mult aceea rațională, n-ar fi putut apărea; sau, din contra, universul primar s-ar fi dezvoltat prea rapid și ar fi luat-o razna, nepermițând, nici în această eventualitate, formarea și coagularea materiei așa cum se prezintă ea astăzi. Există savanți cărora, constatând valabilitatea unicei ipoteze capabile să producă lumea în care trăim și gândim, nu le-a venit să creadă că universul s-a putut autoregla perfect, fără intervenția unei mâini divine, în stare să vegheze funcționarea fără cusur a ceasului cosmic. Îți amintesc versurile lui Ion Barbu: „Și mai ales te înfioară/De acel galben icusar,/Ceasornic fără minutar/Ce singur scrie când să moară/Și ou, și lume. Te-nfioară/ De ceasul galben, necesar”. Dacă înfiorarea la care se referă poetul înseamnă Dumnezeu, atunci, da, cred în El și în puterea lui absolută. Și ca să-mi duc gândul până la capăt: mi-ar fi plăcut să mă nasc în secolul I d.Chr., în Roma antică, și să fiu contemporanul stoicilor, al lui Marcus Aurelius, singura epocă din istoria Europei în care zeii muriseră iar Dumnezeul creștin nu-și impusese domnia asupra sufletului nostru iubitor de moarte, după cum arată Camus în teza lui de doctorat consacrată filosofiei în tranziția de la politeism la monoteism.

M-ai întrebat dacă cred în Dumnezeu. Dar nu aceasta e singura problemă cu care ne confruntăm. O problemă încă mai preocupantă privește religia, credința încorporată în biserică și rolul ei în istorie. Marx numea religia, într-un context diferit de cel pe care noi l-am învățat în școală și care dă expresiei un sens mai exact, opiumul popoarelor. Era, desigur, un punct de vedere politic. Nu putem să nu admitem însă că manipularea religioasă a multora din semenii noștri de pretutindeni și de totdeauna este o realitate și că dă roade, destule otrăvite, care permit stăpânilor lumii să guverneze netulburați. Nu ți se pare curios că revolta contra manipulatorilor religioși e neînsemnată în istorie prin raport cu lupta dintre diferitele forme de manipulare, numită prudent războaie religioase? Cele din Europa creștină între ortodocși și catolici sau dintre catolici și protestanți, precum și cel de azi dintre șiiți și suniți, ca să nu mai vorbesc de concurența neloaială pe care și-o fac, de pe la mijlocul secolului XIX încoace, diversele culte, adevărate ciupercării. Să ne amintim de obstacolele puse în calea retrocedării bisericilor greco-catolice de către ortodoxie după 1989, și asta, în condițiile în care nu neapărat comunismul i-a privat pe greco-catolici de casele lor de cult după 1947, ci ierarhii ortodocși înșiși, prin stăruința lor pe lângă regim. Au fost publicate mărturii teribile, care dezvăluie această față urâtă a lucrurilor. În plus, de câtva timp câștigă în interesul unor categorii de oameni nu neapărat inculți ideea creaționistă. În SUA, e un adevărat fenomen, care intervine până și în bătăliile electorale. Există state din SUA în care creaționismul e materie școlară obligatorie. Preoții-profesori de la noi se sfiesc tot mai puțin s-o afirme. Darwinismul e pus la îndoială în medii culturale selecte. Ce poți să le spui unor asemenea inși tulburați la cap, ca să-i convingi de corectitudinea științifică a evoluției speciilor, dacă ei continuă a paria pe crearea omului de către Dumnezeu cu vreo șapte mii de ani în urmă, deși există nenumărate probe arheologice și antropologice care îl arată pe om născut cu mult înainte? În fine, mai e o problemă, la fel de gravă. Convingerea unora că Dumnezeu și Sfinții sunt tămăduitori nu doar ai sufletului nostru, dar și ai trupului nostru. Pelerinajele la moaște au devenit un simbol al înapoierii încuviințate de puterea politică. Ierarhi ai bisericii afirmă public că exorcismul e cu voie de la Dumnezeu și are rezultate miraculoase. Proliferarea acestor adevărate erezii, nu numai nu este combătută de preoți, dar este întreținută în mod deliberat. Am văzut la televiziune un preot confirmând-o pe o biată femeie care credea că moaștele Sfintei Paraschiva au vindecat-o de o boală a trupului fără leac medical. Religia devine astfel o formă periculoasă de incultură. Greșea foarte tare, Doamne iartă-mă!, Karl Marx?

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr