Ghid pentru amatorii de munte

Daniel Cristea-Enache: A fost Paștele ortodox, suprapus în acest an sărbătorii muncitorești de 1 mai, iar înainte, ați plecat pentru câteva zile din țară, ca să fiți alături de Mihnea Berindei, un vechi prieten.

Știu că nu vă plac prea mult sărbătorile, nici cele religioase, nici cele laice. Cam toată România, însă, le așteaptă cu nerăbdare și suspină când zilele libere se încheie și trebuie mers din nou la muncă. Or, dvs. sunteți mai degrabă un workaholic și vă place parcă mai mult să munciți (scriind, citind) decât să petreceți (deși la petreceri sunteți o prezență încântătoare).

Ați povestit cum mergeați cu fiul dvs. pe munte, iar altădată, cum, nefiind un înotător, nu prea sunteți atras de mare. Mersul pe munte are o „extensie” simbolică pentru Nicolae Manolescu, o semnificație a explorării, sau e pur și simplu o plăcere care vine din copilărie și s-a păstrat? Când și cum ați descoperit muntele?

Vă place muntele în sine, de oriunde, ori cel românesc prin segmentul de amplasare geografică? Ați nutrit vreodată sentimentul de a nu mai coborî, de pe munte, în „lumea de jos”, de a nu mai reveni în orașul plin de oameni? Observați că tot spre simbolistică vă împing…

Nicolae Manolescu: Exceptând literatura, arta, în general, și firește religia, sunt insensibil la simboluri. Am urcat pe munte de copil fiindcă m-am simțit în elementul meu. Nu neapărat fiind vorba de altitudine, de aer curat sau de priveliște. Pur și simplu, fiindcă mi-a plăcut. În copilărie, mergeam vară de vară la Sibiel, satul în care s-a născut tatăl meu, aflat la poalele unor dealuri nu prea înalte, 1000-1300 de metri, unde își aveau oamenii locuri de pășunat și de coasă. Cred că ți-am mai vorbit despre asta. Acolo sus erau și niște cabane compuse dintr-o singură încăpere, cu o plită și un pat cu saltea umplută cu fân, unde sătenii stăteau peste noapte. Ai mei nu aveau cabană, așa că mergeam la aceea a familiei lui Andrei Oțetea, care era văr primar cu tata, o cabană de toată frumusețea, cu mai multe încăperi, cu sobe de teracotă, cu o curte uriașă și cu un fel de trapeză unde ne adăposteam când ploua. Ce mai vorbă, boierie curată! Cabana există și astăzi, proprietate a „Astrei” de la Sibiu, cedată de soția lui Andrei după moartea acestuia, pe la mijlocul anilor 1970, când a plecat în Franța după fetele ei. Georgeta, fata cea mare, e medic la Paris și se străduiește de câtva timp să obțină cabana înapoi. Mi-ar face mare plăcere să reușească, deși nu mai sunt sigur că mă țin picioarele să urc, iar drum de mașină nu există. Gustul pentru munte atunci mi s-a trezit. Mai târziu, când locuiam la Câmpina, am descoperit Bucegii, aflați la o jumătate de oră de mers cu trenul. Aproape întâmplător, în 1964, am urcat cu soția mea poteca spre Peștera. E vorba de cabana veche, a Touring Club, care a ars între timp și pe locul căreia s-a ridicat un oribil hotel cu opt etaje. Cabana veche era cochetă și agreabilă, construită în întregime din lemn, cu camere de două persoane și cu un restaurant cât se poate de corect. An de an după aceea, mai ales după nașterea fiului meu, am colindat Bucegii, potecă de potecă, luând cabanele la rând, ajungând să cunosc atât de bine locurile, încât ne-am propus, fiul meu și cu mine, să alcătuim un ghid detaliat pentru amatorii de munte: traseu, timp mediu de mers, dificultăți eventuale, semne. Ne-am extins treptat aria, la alți munți, rămânând puțini nebătuți. Dacă mă gândesc bine, doar Munții Rodnei, prea departe pentru bucureștenii ca noi fără mașină și lipsiți de cabane. Trebuie să recunosc că firea mea burgheză mă îndemna să caut pretutindeni un oarecare confort. Am umblat rareori cu cortul, de pildă în Retezat, și mi-a displăcut profund viața în plină și exclusivă natură. Am răspuns cândva la o anchetă despre oraș ca așezare umană și am mărturisit că, oricât m-a amuzat viața la țară, cel mai important motiv s-o cultiv ținea de faptul că mă întorceam de fiecare dată la oraș. Tot așa cu muntele. Nu m-aș fi închipuit locuind la munte. Mai cu seamă că urcam doar vara, având eu o sfântă oroare de frig și de zăpadă, ca și de sporturile de iarnă, de altfel, spre deosebire de fiul și de fiica mea, amândoi schiori emeriți. Unde pui că nu m-am putut spăla niciodată cu apă rece, la izvor, cum e acela de sub cabana Caraiman din Bucegi sau, și mai rău, cu apă din sticlă, alta neexistând, la Vârful Omul din același masiv. În paranteză, să-ți povestesc o întâmplare, apropo de dușul meu cotidian. Înainte de 1989, nu mai știu exact când, m-am hotărât să fac gimnastică dimineața, urmărind un program de la radio. Zis și făcut: m-am sculat cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei, am reușit să fac ce se cerea, nu tot timpul, dar o bună parte, apoi, satisfăcut de voința dovedită (cu excepția muntelui, am dus o viață de sedentar), m-am grăbit să fac duș, dar nu era apă caldă, așa că am plecat la treabă transpirat ca un tăietor de lemne, cum am văzut mai mulți de-a lungul timpului, înjurând regimul și ideea de gimnastică matinală. Așa că prima experiență de acest fel a fost și ultima.) Singura abatere de la sedentarism și orășenism pe care mi-am permis-o vreodată a fost mersul pe munte. Totul s-a încheiat cu câțiva ani în urmă, când am urcat cu cabina la Babele, tot în Bucegi, desigur, ca să închid cercul vicios, după decenii bune, de unde am luat-o la picior spre cabana Caraiman și, de acolo, așa, într-o doară, am riscat coborârea pe Jepii Mici, deși nu mai făcusem mișcare demult, nici măcar cele câteva genuflexiuni obligatorii înainte de fiecare excursie. Drum bine știut, de două-trei ore. Am avut nevoie de opt! Iar prin locurile dificile, noroc cu soția mea, care, cu toate protezele ei, m-a susținut ea pe mine, și nu numai moralmente. Febra musculară de a doua zi, n-am s-o uit cât oi trăi.

Mai era parcă o întrebare, dar cum nu mă pricep să scriu pe computer și în același timp să citesc pe internet, memorând ca un elev idiot întrebările la care nu știu să mă întorc, n-am cum să răspund acum. Te rog să mă înțelegi și să nu-mi pui data viitoare mai mult de o întrebare.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr