Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Ați spus, pe drept cuvânt, că școala îmbrățișează canonul critic, dar nu „pe loc” și nu „în totalitate”. E poate firesc ca școala să fie un mediu mai conservator, dat fiind că operează cu valori literare sigure, omologate, despre care se știe cu mai multă certitudine că vor rămâne în istoria literaturii.
Chiar în interbelicul nostru, democratic și pluralist, școala era destul de reticentă în a le acorda spațiu marilor noștri scriitori interbelici contemporani cu manualele de atunci. Paul Cornea a rememorat experiența sa de licean avându-l ca profesor pe Mihail Sebastian. Acesta preda la clasă autori pe care mai nimeni din sistem nu îndrăznea să-i abordeze de la catedră. Iată mărturia lui Paul Cornea: „profesorul se credea dator să depășească programa. Spre marele nostru beneficiu, ne‑a familiarizat contactul cu valorile autentice ale literaturii interbelice: alături de Arghezi şi Blaga, de Rebreanu şi Sadoveanu, au intrat atunci în universul nostru spiritual Craii de Curtea Veche, poeziile lui Ion Barbu, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Patul lui Procust, Ultima noapte… şi dramele lui Camil Petrescu.”.
Dacă însă canonul nostru școlar interbelic nu integrase tocmai autorii moderniști din interbelic (la catedră, Sebastian ilustra excepția de la regulă, nu regula), ce se întâmplă cu canonul școlar în ultima perioadă? Mai există un asemenea canon?
Nicolae Manolescu: Am răspuns parțial la întrebarea de la urmă (nu te lași!) data trecută, când am exemplificat, între altele, cu poezia și proza modernistă dificultatea canonului critic de a fi însușit de școală. Și asta, chiar și în condițiile, ți le reamintesc, în care mai toții criticii maiorescieni erau profesori de liceu. Mărturii despre rezistența mediului școlar (dar și universitar, unde predau pe vremea aceea Bogdan Duică, Iorga, Cartojan, Mihalache Dragomirescu, Caracostea și alți adversari declarați ai scriitorilor moderni) la poezia lui Arghezi sau la romanele lui Camil Petrescu ne-au lăsat Holban, Călinescu și alții. Până la un punct era firesc să se întâmple așa. Tranziția de la Coșbuc sau Topârceanu (observă, te rog, că nu mă refer la Maria Cunțan sau la Ioan Adam) la Barbu sau Blaga nu putea avea loc în timpul relativ scurt care trecuse de la scriitorii preferați de mentorul Sămănătorului la cei pe care miza mentorul Sburătorului. Inerția școlii fost dintotdeauna mai mare decât a criticii. Cu două generații înaintea celei de care aparțin, la noi, ca și în Franța (ca să nu se creadă că noi reprezentam o excepție), literatura contemporană nu se preda în liceu și în universitate. Profesorii se opreau la aceea, pe care o considerau fixată sau clasică, publicată cu două-trei decenii în urmă. Literatura așa zicând a zilelor noastre nu avea în ochii lor dreptul de fi socotită canonică (un termen încă nefolosit). Și acum vin la prima întrebare.
Sigur că în momentul de față există un canon școlar, care, nu chiar întâmplător, coincide cu cel critic. Explicațiile sunt două. Prima este că, după cum ți-am mai spus, 1989 a însemnat o ruptură politică și socială radicală, dar nu și una literară. În societate există revoluții, nu și în literatură, care este mai călăuzită, mai degrabă, de un spirit de reformă. Chiar și când o mișcare literară zgâlțâie puternic establishmentul cultural, cum a făcut avangardismul, schimbarea propriu-zisă nu pătrunde instantaneu în profunzimea fenomenului, ci se lasă absorbită treptat, marginală la început, uneori nedevenind pe de-a-ntregul centrală și supraviețuind prin consecințe invizibile abia mai târziu. Vezi din nou avangardismul, ai cărui scriitori, în marea lor majoritate, n-au fost canonizați nici astăzi.
A doua explicație constă în perioada de realism-socialist, între 1947 și 1964, care a ascuns sub preșul ideologic canonul lovinescian-călinescian, încercând a-l înlocui cu unul propriu, fabricat în laboratorul ideologic al partidului comunist. Când generația mea s-a putut exprima liber (urăsc ideea lui Negrici, care vorbește de tolerarea de către regim: nu, nu, fiecare gram de libertate a fost cucerit cu un efort imens și continuu), primul gest pe care l-a făcut a fost să repună în drepturile firești canonul criticii estetice interbelice. Odată cu numeroși clasici, dispăruți din librării și din manuale (eu nu i-am studiat în liceu pe Maiorescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, ca să mă refer doar la cei mai mari), n-am avut la dispoziție decât Istoriile lui Lovinescu și Călinescu. Prin ele a supraviețuit canonul pe care la începutul anilor 1960 ne-am străduit să-l reimpunem. I-am republicat și comentat pe cei făcuți uitat de proletcultiști și de urmașii lor. Înainte de 1970, în doar cinci-șase ani, toți au fost „reconsiderați” și repuși în circulație critică. Pasul următor a fost recuperarea lor de către școală. Și, aproape în același timp, includerea în manuale a neo-moderniștilor ca Nichita, Sorescu, Ivasiuc, D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Nicolae Breban și ceilalți. Aveau cei mai mulți în jur de treizeci de ani! Reintroducerea criteriului estetic a fost, și ea, decisivă. Țin să fac o precizare: deceniul și jumătate de pauză în acceptarea canonului a avut consecința paradoxală de a-și fi trăit după aceea o a doua viață. Iată motivul pentru care generației mele sau aceleia optzeciste nu li se pare nici acum că a îmbătrânit. M-ai întrebat altădată ce cred că se va întâmpla de aici încolo cu invazia douămiistă în literatură, cu ignorarea deliberată a trecutului, cu dorința de a abandona esteticul, ca și cum literatura adevărată n-ar avea nevoie să fie valoroasă. Douămiiștii amestecă ardeii, castraveții, gogonelele și alte legume în borcanul cu murături, dar uită saramura sau oțetul care să le conserve. Și, în fine, canonul îi include totdeauna deopotrivă pe clasici și pe contemporani. Ca să-l verifice, critica revizitează periodic literatura din alte timpuri și îi selectează drastic pe contemporani. Generația douămii nu face nici una, nici alta. Consideră desuete încercările de istorie literară și își tratează congenerii ca și cum ar fi egali în drepturi. Democrația n-are ce căuta când e vorba de valori. Așa că nu cred că va fi prea curând abandonat canonul în vigoare, moștenit de la critica interbelică și căruia noi i-am dat o nouă viață. Nu ajunge să vrei cu tot dinadinsul să-l distrugi, mai e nevoie să pui altul în loc. În dezordinea din capul acestor critici suferind de infantilism intelectual, nu e cu putință să fie construit un nou canon. Și, dacă un canon nu e, nimic nu e. În absența lui, literatura ar deveni o planetă moartă. Sper, dată fiind vârsta pe care o am, să nu apuc să trăiesc pe ea.
(din volumul „Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, în lucru)
