Există oare un fir conducător?

Daniel Cristea-Enache: Suntem la finalul convorbirilor noastre, care vor forma o carte. Vă mulțumesc mult pentru efortul cu care, săptămână de săptămână, din octombrie 2015, ați răspuns întrebărilor mele, în „runde” care au apărut (tot săptămânal) în revista online „Literatura de azi”.

Am putut vedea, de-a lungul dialogului nostru, cât de generos sunteți: nici una dintre contribuțiile dvs. nu a fost remunerată. Și, de asemenea, am putut observa cum ați răspuns fiecărei întrebări: frontal, fără eschive, „la obiect”.

Într-o retrospectivă rezumativă a carierei dvs., cu suișuri și coborâșuri (cronicar literar la 22 de ani, lector universitar la 50, student cu dosar, exmatriculat în anii ‘50, academician atât de târziu), care credeți că a fost firul conducător al biografiei și scrisului dvs.?

Ce anume îi unește și-i definește pe copilul cu părinții arestați și condamnați la închisoare politică și pe septuagenarul de azi recunoscut drept cel mai important critic literar român postbelic?

Nicolae Manolescu: Nu vreau să se pară că mă derobez tocmai acum, la sfârșit, de la un răspuns direct, preferându-i o întrebare. Dar, pur și simplu, nu știu care ar putea fi răspunsul la întrebările tale, perfid legate. Nu e, desigur, prima oară când îmi pun problema că viața sau cariera noastră profesională nu pot fi privite sub raport teleologic, ca având un scop, decât de către alții și după ce s-au încheiat. Destinul, nu viața posedă caracter teleologic. Este deosebirea cea mai importantă dintre roman și biografie.

În romanul realist, care a debutat în Anglia secolului XVIII și a fost consolidat în secolul XIX în Rusia și Franța, este înfățișată de obicei viața unor oameni obișnuiți, deseori luând-o de la naștere și ducând-o până la moarte. Autorul se preface (aceasta este regula jocului narativ) că merge pe firul timpului, descoperind rând pe rând ce întâmplări îi rezervă soarta personajului său, anticipându-le rareori și lăsând mai mereu în suspensie epilogul. (Ov. S. Crohmălniceanu a relevat în Răscoala lui Rebreanu astfel de anticipări, de care cititorul fără experiență și cel aflat la prima lectură nu au cum să-și dea seama.) Abaterea de la această convenție schimbă complet natura romanului. E cazul romanului corintic din tipologia mea. E vorba, așadar, de un roman postrealist. Și ironic, din punctul de vedere al naratorului. Pe măsură ce se joacă cu viața și cu sensul ei unic, neîndreptat spre un scop anume.

În biografie, obiectul reconstituirii nu-l reprezintă viața, ci destinul, și nu al unui om oarecare, ci al unei personalități. Asta, fiindcă numai personalitățile au cu adevărat un destin. A-l constata înseamnă a privi lucrurile în sens invers decât privim viața într-un roman. Nu neapărat răsturnând la propriu cronologia. Dar știind din capul locului spre ce conduc evenimentele și trăirile personajului, adică spre împlinirea cărui scop par acestea… destinate. Călinescu atrage atenția, comentând în Istorie trilogia consacrată de Cezar Petrescu lui Eminescu, asupra faptului că într-o biografie e de ajuns a spune, din prima frază, de exemplu: François Marie Arouet, numit Voltaire, s-a născut 1694 spre a stârni interesul cititorului pentru o personalitate care-i este binecunoscută. Într-un roman realist, Mitică Popescu, impiegat CFR clasa III, vorba tot a lui Călinescu, trebuie prezentat cititorului. Biografia ne va vorbi despre destinul lui Voltaire, romanul despre viața lui Mitică Popescu.

Nu m-am abătut de la subiect. Îmi ceri imposibilul: să-mi apreciez eu însumi, încă în viață fiind, chiar dacă nu în deplinătatea puterilor, destinul, presupunând, fără falsă modestie, că am avut (aici perfectul compus este de rigoare!) unul. Și că aș putea să remarc, parcă așa spuneai?, firul conducător. Ideea mea este că tot ce putem constata noi înșine despre noi înșine este caracterul mai mult sau mai puțin aleatoriu al evenimentelor din care ni se compune viața. Când ne aflăm la o răscruce a existenței noastre, nu avem conștiința importanței ei, ba chiar nu recunoaștem de obicei că e vorba de necesitatea unei opțiuni existențiale. Abia retrospectiv, și nu de fiecare dată, ne dăm seama că s-a petrecut ceva vital cu noi. Viața trăită pare o suită cu cap, dar fără coadă, de evenimente întâmplătoare. Noi înșine nu suntem neapărat conștienți că avem o biografie care să merite a fi examinată, spre a-i desprinde nodurile. Am reluat de multe ori parabola unui preot din romanul Ziua a opta al americanului Thornton Wilder despre un covor de rugăciune: privindu-l întors pe dos, vezi niște fire și niște noduri fără sens; privindu-l din față, vezi un desen precis; doar Dumnezeu nu are nevoie să-i privească exclusiv fața ca să-i descifreze desenul plin de tâlc.

Sigur, există în viața fiecăruia dintre noi anumite constante sau anumite împrejurări care ne-au învățat câte ceva, există biruințe (cele mai valoroase fiind cele asupra noastră înșine) și eșecuri, vinovății, frustrări, momente de euforie sau de groază și altele asemenea, cel mai adesea uitate cu timpul sau trecute conștient cu vederea și, de obicei, considerate accidente fără urmări. Suferim de o complezență aproape inevitabilă față de astfel de întâmplări presărate de-a lungul vieții noastre. Dacă am perseverat în eroare, nu e vina noastră, ci a unui concurs de factori, bineînțeles, aleatorii. Dacă n-am dovedit recunoștința cuvenită față de cineva care ne-a făcut bine, este fiindcă nu l-a costat nimic sau fiindcă meritam binele cu pricina. Și așa mai departe. Un rol îl joacă moștenirea, la propriu sau la figurat. M-am trezit de câteva ori afirmând, cu oarecare candoare, cred că și în conversațiile noastre, că părinții mei m-au privat de orice moștenire materială, dar mi-au lăsat moștenire o fire cinstită. Ca să vezi în ce detalii se ascunde Aghiuță! Mi-am arogat pe ocolite o calitate, pe care mi-o recunosc, ce-i drept, dar de ce a trebuit să mă refer la moștenirea materială? Mai ales că n-am dat niciodată doi bani pe avere. (Când, după douăzeci de ani de plată a ratelor, am primit înștiințarea că sunt proprietarul unui apartament într-un bloc bucureștean, am privit uimit în jur, la pereți, cum ar veni, și mi-am dat seama că-mi lipsește cu desăvârșire spiritul de proprietate.)

În concluzie, între copilul din anii războiului și bătrânul de astăzi, nu văd niciun fir conducător. Dacă ții cu orice preț să existe un astfel de fir, să știi că mă simt în stare să inventez unul. Dar asta n-ar fi biografie, ci ficțiune.

(din volumul „Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, în lucru)

(sursa foto: Pantacruel)