Exceptând „Scînteia”, cred că am publicat în toată presa

Foto: Dinu Lazăr

Daniel Cristea-Enache: Făcând mai multe lucruri deodată sunteți, cum se spune acum, multitasking.

Nici felul în care scrieți și ați scris, nici cel în care citiți și ați citit nu par a fi acelea ale unui conservator adept al confortului și cu tabieturi, ci ale unui liberal intrepid și întreprinzător. Prima întrebare este cum s-au împăcat componenta dvs. de punctualitate, ordine și autodisciplină ardelenească și această continuă activitate profesională în orice context și în toate mediile. Autodisciplina a însemnat tocmai ignorarea condițiilor defavorabile? Iar cronica literară și editorialul, ambele săptămânale, au fost cea mai potrivită formă de expresie critică și publicistică pentru ritmul criticului?

Nicolae Manolescu: Faptul că a trebuit să scriu cel puțin două articole pe săptămână, cronica, o „temă”, un editorial sau altceva, mi-a ordonat nu numai scrisul, ci și viața. Sigur, am constatat acest lucru târziu. Cronica am început-o în 1962, iar prima „temă” datează din 1971. De atunci scrisul meu s-a complicat imens și am fost nevoit să țin seama de termene de predare, de timpul pe care îl puteam consacra articolelor hebdomadare, ca și de toate obligațiile universitare, familiale sau de altă natură pe care mi le asumasem vrând-nevrând. Am mai spus și altădată: prima cronică la „Contemporanul” solicitată de G. Ivașcu mi-a luat trei săptămâni și o „vacanță” la Sibiu, la părinții mei. Nici prin gând nu-mi trecea atunci că voi scrie în fiecare săptămână cronică, vreme de trei decenii și mai bine, spre a nu mai vorbi de încă unul sau două articole de la o anumită dată încoace. Ceea ce numim publicistică reprezenta pentru nepriceputul care eram o necunoscută.

(Când văd aroganța unora din debutanții în critică de astăzi, îmi amintesc cu nostalgie de modestia noastră, a șaizeciștilor, la debut, și de recunoștința pe care am purtat-o înaintașilor noștri care ne-au susținut profesional și moral. Dacă aș fi în locul unor tineri insolenți ca Paul Cernat et comp, mi-ar crăpa obrazul de rușine. Nu-mi vine să-mi cred urechilor când îi aud vorbind despre demnitatea tinerei generații de critici. Ce fel de demnitate este aceea de a-i călca în picioare pe cei care te-au format și te-au sprijinit în carieră, arogându-ți merite neconfirmate, cel puțin deocamdată, de operă și pronunțând sentințe definitive, fără alt temei decât un infinit orgoliu?) Ritmul publicisticii va deveni ritmul scrisului meu. O disciplină autoimpusă, deși nu neapărat pe deplin conștientă din capul locului. Raporturile între feluritele preocupări intelectuale trebuiau reglate cât se poate de fin. Nu mă întreba cum am procedat. Pur și simplu, nu știu. Probabil, instinctiv. Și renunțând la multe. Nu pretind că mi-am sacrificat scrisului viața, ca schimnicii, rugăciunii. Renunțările n-au fost la fel de grave și de radicale. Dar au fost. Nu neapărat sacrificii, dacă mă gândesc bine, căci am renunțat de obicei la lucruri care, oricum, nu-mi făceau plăcere sau pentru care nu aveam aplecare. Și pe care cei din jurul meu le vor fi resimțit mai mult decât mine. Admit că am fost și puțintel egoist! De un lucru sunt convins astăzi: fără această disciplină, aș fi scris mai puțin, chiar dacă nu mai bine sau mai rău. În epoca în care am trăit, nu era lesne să publici regulat și peste tot. Când i-am descoperit pe marii scriitori și critici interbelici, pe care generația mea nu i-a învățat la școală, am remarcat hărnicia lor. Arghezi a scris zilnic o viață întreagă. Abia de curând ediția de la Univers Enciclopedic inițiată, spre lauda lui, de Eugen Simion, cuprinde, în numeroase volume, toată publicistica argheziană. La fel, publicistica lui G. Călinescu, rămasă în reviste până la ediția fatalmente selectivă a lui Geo Șerban din anii 1970 și restituită în integralitate de aceeași serie de la Univers Enciclopedic. Mii de articole! Generația mea n-a fost neapărat mai leneșă. Condițiile de publicare se schimbaseră însă. Cutuma scrisului cotidian sau hebdomadar se pierduse. Nu pretind că eu am fost cel care a încercat s-o reînnoade. Fapt este însă că am răspuns mai conștiincios decât alți critici la solicitarea de a susține rubrici permanente, adică, regulate, în diverse reviste și cotidiane. Vrei o listă? Nu am una la îndemână, așa că s-o lăsăm pe data viitoare. Exceptând „Scânteia”, cred că am publicat în toată presa. Inclusiv în „Revista de Filosofie”, la solicitarea lui Gabriel Liiceanu, care era redactor, un articol care mie mi s-a părut inocent ideologic, dar care, după apariție, i-a speriat atât de tare pe șefii lui, încât Liiceanu mi-a cerut o retractare, convins că va fi dat afară din redacție. Iertat să fiu dacă o adaug la vitejiile lui ideologico-politice de după 1989 pe aceea despre care e vorba!

Nu mă mândresc numaidecât cu faptul de a fi fost un maniac al scrisului. Mi-a plăcut să scriu și să citesc: atât și nimic mai mult. Regularitatea obligatorie în publicistică m-a determinat să fiu punctual. Am păstrat obiceiul de a trimite redacțiilor mai multe articole cu anticipație. În acest moment, la „România literară” se află trei cronici neapărute. O consider și o formă de politețe: cei care doresc să scrie despre o carte sau alta pot evita suprapunerile sau repetările. Nu există neapărat o reciprocitate: deși întreb în fiecare ședință de număr cine și despre ce vrea să scrie, nu am totdeauna un răspuns. Nu știu, de exemplu, despre ce va scrie Alex Ștefănescu în numărul „României literare” de săptămâna viitoare. Sper să știe el despre ce am scris eu! Autorul Jurnalului secret¸ atât de lăudat de tine, dragă Daniel, și pe bună dreptate, își ține secrete temele cronicilor în mai mare măsură decât sentimentele dezvăluite în Jurnale. E și asta o tactică, după cum spune el însuși, de a-și seduce cititorii. O tactică, mărturisesc, care pe mine nu m-a sedus.