Europenism și autohtonism

Daniel Cristea-Enache: Plecați zilele acestea la Berlin, la un simpozion Maiorescu, marele critic despre care ați mai vorbit în dialogul nostru.

„Tinerii furioși” din interbelic nu s-au regăsit în spiritul critic maiorescian, ci mai degrabă în enciclopedismul lui Hasdeu, ei fiind preponderent naționaliști, iar nu europeniști precum Maiorescu. Totuși, Maiorescu susținuse cauza poeziei noastre populare și făcuse scriitorilor recomandarea critică de a se inspira și dintr-o arie tematică autohtonă.

Cum a fost posibil ca, în epoca „neașezată” a lui Maiorescu, europenismul și românismul să nu fie în opoziție și în conflict? Iar apoi, în epoca post-1918, a României Mari, ele să devină două componente și tendințe divergente, disputa dintre occidentalizanți și autohtoniști căpătând la noi proporțiile unui adevărat război cultural?

Nicolae Manolescu: „Conflictul” dintre europenism și autohtonism e mai vechi decât epoca lui Maiorescu, doar că el n-a căpătat decât relativ târziu caracter ideologic. La început, a fost chestiune de mentalitate. Îți reamintesc că după războiul ruso-turc din 1711, domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir și sfetnicul lui de taină, viitorul cronicar Ion Neculce, au primit azil politic în Rusia țarului Petru cel Mare. După ce-și petrecuse prima tinerețe la Constantinopol, ținut ostatec de turci ca garanție pentru fidelitatea domnitorului Constantin Cantemir, tatăl, Dimitrie și-a petrecut restul vieții la Sankt Petersburg. A continuat să scrie și să publice, s-a făcut cunoscut în Europa ca un mare savant, altfel spus, n-a suferit de depeizarea care l-a îmbolnăvit pe sfetnicul său, Neculce, care a făcut tot posibilul să revină în Moldova și unde, la moșia lui de la nord de Iași, și-a scris faimoasa cronică. Iată opoziția: europeanul Cantemir, la el acasă oriunde în Europa, și autohtonul Neculce, pentru care moșia situată într-una din cele mai sărace regiuni ale Moldovei reprezenta mai mult decât Petersburg sau Berlin. Se vede bine în cronică acest sentiment de apartenență pe care abia secolul următor îl va considera național. O contribuție majoră la europenism va avea romantismul. Russo, Alecsandri, Heliade, Rosetti, Odobescu și ceilalți vor începe să scrie în franceză, redactându-și până târziu corespondența privată în această limbă. Toată societatea românească studia în Franța, introducând în Principate domenii și instituții necesare în orice țară civilizată: Odobescu, arheologia, Davila, medicina și așa mai departe. Reacția autohtonilor n-a lipsit: și cine altul decât Maiorescu a protestat contra formelor fără fond importate din Occident? În contra direcției de astăzi în cultura română! Sigur, după 150 de ani, noi știm că Maiorescu nu voia abandonarea acestor forme pe care le socotea nepotrivite cu starea României lui Carol I, ci umplerea lor de conținut. Dar reacția rămâne și ea nu e europenistă, ci autohtonistă, deși Maiorescu era profund european, studiase în Germania și în Franța, vorbea și scria în germană, își îndruma studenții să studieze în Occident, printre ei, Eminescu. Explicația constă atât în firea omului Maiorescu, cât și în ideile lui politice. Maiorescu era un moderat și un evoluționist, un conservator cu vederi de dreapta, și era normal să nu parieze cu ochii închiși pe stânga liberală a vremii. Dar se opunea deopotrivă exagerărilor latiniste, criticate și de romanticii pașoptiști înaintea lui, în legislație, în limbă și ortografie, în istorie, dovedindu-se un om al secolului său, nu un „moștenitor” al instituțiilor vechi romane. Mult mai atașat de acest din urmă fel de a gândi era Hasdeu, cu care Maiorescu nu s-a înțeles niciodată. În jurul lui 1900, asistăm la triumful naționalismului, primul cu caracter doctrinar de la noi, având în Iorga trâmbițașul cel mai zgomotos al ideilor antiliberale și țărăniste, căruia îi vor urma Blaga, ortodoxiștii și ceilalți neprieteni ai Europei. După Întregire, reacția autohtonismului devine vehementă și va conduce la legionarism. Situația se repetă după 1989: odată cu democrația de tip occidental pe care am câștigat-o prin revoluție, ia naștere curentul opus, al autohtonismului politic, moral, religios, literar, în istoriografie sau în mentalitatea cotidiană. Știi prea bine despre ce vorbesc. Pe scurt, iată, de fiecare dată când a fost descoperit Occidentul, s-a produs atitudinea contrară. Cultura română pare sfâșiată între aceste tendințe, surori gemene s-ar zice. Eu, prooccidental fiind dintotdeauna, eram încântat de încăpățânarea cu care Ivasiuc ne atrăgea atenția, în plin comunism, că e bine să pronunțăm cuvântul Europa cu orice ocazie și în orice context. Mai ales că, după 1971, necesitatea devenise evidentă, în condițiile în care comunismul românesc vira spre naționalism, încă o dată, așadar, atât ca protest contra sovietizării și internaționalismului proletar suverane în deceniile precedente, cât și ca o paradoxală manifestare a vechii opoziții caracteristice culturii noastre.

Se pare că nu vom scăpa niciodată de râia naționalismului. Mi-am spus o vreme că avem norocul unor lideri mediocri ai ideii cu pricina. În interbelic, liderii se numeau Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Noica, oameni învățați și cu putere de convingere. Astăzi nu e niciunul care să aibă cu adevărat anvergură intelectuală. Dar, în stare latentă, naționalismul persistă în gândirea și comportamentul multora, oameni politici, istorici, scriitori, artiști. Ca și în mentalitatea populară, care confundă Europa actuală cu Poarta Otomană de altădată. Din păcate, e vorba de un fenomen inevitabil, contra căruia nu e nimic de făcut. Îl regăsim în numeroase state europene. Remarc totuși că pare în scădere. Vezi alegerile recente din Austria, Olanda, Franța! Chiar dacă una din principalele cauze care l-au produs, imigrația masivă, continuă să nu poată fi controlată. La noi însă, ca la nimenea: nu tu imigrație, nu tu terorism, în schimb naționalism cât încape. Politicienilor (atenție: de stânga!) li s-a pus pata pe companiile internaționale și pe George Soros. Cetățeanul de pe stradă nu-și dă seama că programele politice greșite sunt de vină pentru toate dificultățile lui, convins că răul vine de la amestecul Europei în treburile noastre. Și uite așa, țărișoara trage cu un ochi la Europa și cu altul la moșii și strămoșii noștri minunați.