Et in Arcadia ego

Daniel Cristea-Enache: Cronicar literar fiind, ați scris de multe ori primul despre o carte, obligându-i cumva pe alți comentatori, prin chiar această întâietate, să se raporteze într-un fel sau altul la cronica dvs. Ca istoric literar, ați fost în situația cealaltă: v-ați referit, fie și polemic, la contribuții critice anterioare pe marginea unui subiect.

Ce postură v-a plăcut și v-a motivat mai mult: aceea de „pionier” și de „colonizator” critic sau, dimpotrivă, cea de beneficiar (cu inconfort) al pionieratului altuia? În această a doua postură, v-ați simțit, în tratarea unor autori, incomodat de Istoria călinesciană?

Nicolae Manolescu: Nu e vorba de nici o preferință: fiecare lucru la timpul lui. Între cronicarul literar și istoricul literar s-a scurs o perioadă de un sfert de secol. Nu mi-am pus de la început, am mai mărturisit asta, problema „pionieratului”, cum îl numești. Nu prea știam pe ce lume (literară) sunt, când am debutat cu cronici săptămânale. Îi citeam prima oară pe cei mai mulți scriitori și, încă, nu era vorba decât de o carte recent apărută. Existau și alți critici care scriau recenzii, dar nu neapărat în mod regulat. Iar revistele care le găzduiau erau puține. Nu pot susține că am fost din capul locului conștient de faptul că o cronică literară implică regularitate, atât în privința publicației unde apare, cât și în privința periodicității. Am descoperit asta mai târziu. Deși ar fi o aroganță din parte-mi să afirm că am reinventat specia cronicii literare după 1947, lucrul nu e departe de adevăr. Mi-am dat seama de importanța continuității, comentând opera altor critici, din generația mea, împrejurare în care am observat că le lipsește multora, altminteri foarte activi, un post fix și menținut timp îndelungat din care să „supravegheze” câmpul literar. Cronicarul e un fel de pândar. În Istoria critică, l-am dat exemplu pe G. Dimisianu, cu o activitate de cronicar la fel de lungă ca a mea, dar intermitentă și fără acel post fix într-o publicație importantă, la care mă refeream. Cum a fost cazul cu Pompiliu Constantinescu și Perpessicius, în interbelic. În tinda unei registraturi se chema rubrica ținută de cel de al doilea cu începere din 1923, vreme de douăzeci de ani. De ceva mai puțini ani a avut parte cel dintâi, mai tânăr și mort tânăr.

Știi, dragă Daniel, ce m-a mirat cel mai mult, fiind vorba de acest aspect rareori relevat al cronicii literare? Faptul că epoca comunistă s-a dovedit, paradoxal, mai stabilă decât aceea interbelică, permițându-mi o continuitate în aceeași publicație (doar două, în fond, Contemporanul și România literară) vreme de trei decenii. Efemeritatea revistelor și ziarelor în interbelic i-a obligat pe urmașii imediați ai lui Ilarie Chendi, primul nostru cronicar literar în sensul strict al cuvântului, înainte de 1916, să schimbe necontenit locul, să-și întrerupă și să-și reia mereu de la capăt cronica. Gândește-te la denumirea speciei: cronică înseamnă a ține șirul evenimentelor, al cărților, în cazul nostru. Unde continuitate nu e, cronică nu e. Nu mă întreba cum și de ce a fost posibil în plină cenzură să țin șirul aparițiilor literare timp atât de îndelungat. În definitiv, habar n-am. Pot fi mai multe cauze. Una e cu siguranță șansa. Iată: dacă debutam cu câțiva ani înainte, nu cu mulți, cu patru sau cinci, n-aș fi avut parte de această șansă. Instabilitatea regimului a fost foarte mare în a doua parte a anilor 1950 și în prima parte a anilor 1960. Am simțit-o pe pielea mea, ca student, promovat, pentru merite profesionale, lider UTM în 1956 și exmatriculat pentru „dosar” în 1958, șomer după încheierea facultății, dar asistent și colaborator permanent al celei mai citite reviste de cultură, Contemporanul, cu începere din 1962. Stabilitatea pe care am invocat-o, nu fără oarecare nedumerire, de după aceea, își are explicațiile ei. Dar explică prost, la rândul ei, cum a fost posibil să nu mi se „ia” cronica literară niciodată până la finele regimului comunist. Am povestit mai demult cum, după cronica la romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban, am scris la două săptămâni, nu la una, o Actualitate literară, denumire inventată de G. Ivașcu în locul Cronicii literare, rubrică interzisă de cenzură. Chiar și așa, am fost lăsat (relativ) în pace trei decenii. Vin și la un al doilea motiv posibil al acestei stranii situații: încăpățânarea cu care am rezistat pe poziția odată cucerită. Învățasem lecția: nu se cedează cu nici un chip când e vorba de principii; în lucruri mărunte, totuși, negocierea e neîndoielnic utilă; dacă vrei să fii respectat, respectă-te mai întâi tu însuți. Sunt de ani buni în polemică deschisă cu prietenul meu Eugen Negrici, care crede că tot ce am scris noi, incluzându-se și pe el, după 1965, reprezintă dovada că regimul ne-a tolerat. Detest acest din urmă cuvânt: aproape fiecare pagină din romanele lui Breban, Buzura, D.R. Popescu, Ivasiuc, Țoiu, fiecare vers scris de Nichita, Sorescu, Blandiana, Mălăncioiu, fiecare comentariu al lui Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, E. Simion, G. Dimisianu și al altora din acei ani teribili a fost smuls, cu ghearele și cu dinții, cenzurii ideologice; nimic nu ne-a fost acordat fără luptă; totul s-a datorat, nu toleranței celui mai intolerant regim din istorie, ci încăpățânării noastre, romancieri, poeți, critici, dramaturgi, traducători (spre a rămâne la literatură). Am participat la mai multe întâlniri cu Nicolae Ceaușescu, împreună cu alți colegi ai mei. Am să ți le povestesc altădată. Ce i-au auzit lui Ceaușescu urechile de la noi nu i-au auzit de la nimeni. Gabriel Andreiescu punea cândva sub semnul întrebării dezbaterile din Consiliul USR de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. N-avea idee de ce s-a întâmplat! Et in Arcadia ego! Consiliul a fost forul cel mai liber din țară și singurul democratic ales, în acei ani, și care l-a obligat pe Ceaușescu, perdant în toate întâlnirile cu noi, să nu mai aprobe niciodată convocarea Consiliului din 1981 și până în 1989. Întreabă-mă și-ți voi povesti cum au stat lucrurile.

Foto: Dinu Lazăr

N-am avut nici cel mai mic inconfort să scriu în Istoria critică despre autori și opere despre care alții scriseseră înaintea mea. Dacă tot m-ai întrebat! Mi-am intitulat critică istoria, tocmai fiindcă am vrut să arăt că interpretarea literaturii nu începe cu mine, că e vorba de o ștafetă, traversând epocile și confruntându-se cu standardele fiecăreia, alcătuind o poveste minunată și diversă, care merită să fie spusă. Mihai Zamfir a fost singurul care a remarcat faptul că Istoria critică se deosebește de toate înaintașele ei prin aceea că dă cuvântul istoricilor literari din toate timpurile. (Ce curios: în Istoria lui, Mihai Zamfir nu citează niciodată pe nimeni!) Citindu-i pe toți, mi s-a părut firesc să-i și citez. O literatură are două istorii, nu totdeauna paralele: una a operelor succesive și alta a lecturilor succesive. Datorăm înaintașilor noștri mai mult decât o simplă politețe, și anume recunoștința de a ne fi oferit propria versiune asupra literaturii române. Ca s-o confruntăm cu a noastră. În legătură cu Călinescu: e criticul și istoricul literar inconturnabil. Îți amintești ce scria el însuși despre Iorga? Pe cea mai neînsemnată potecă a istoriei naționale, ai surpriza de a da peste urma pașilor lui. Aceeași surpriză am avut-o pe potecile istoriei literaturii române cu G. Călinescu: de a da peste urmele pașilor lui. Și cu ce intelectuală bucurie! Și ce poate fi mai extraordinar decât să poți să-ți confrunți opiniile cu ale lui?

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

(sursa foto cover: adevărul.ro)