Domnilor profesori, cu dragoste!

Daniel Cristea-Enache: Ca mare Profesor, sunteți și „rezultatul” sau „produsul” Profesorilor cu impact formativ în biografia dvs. (chiar dacă regimul trecut nu a fost unul preponderent meritocratic). Cine au fost aceștia? Vianu, Călinescu? Dar înaintea lor?

Nicolae Manolescu: Primii mei dascăli mi-au fost părinții. Ambii, profesori, tata, de filosofie, mama,de franceză. Nu m-au învățat, ce e drept, filosofie, nici, respectiv, franceză. Pentru filosofie, eram prea mic. Franceza am învățat-o cu o colegă a mamei de la liceul din Rm.Vâlcea, care-i fusese profesoară cu un deceniu și jumătate înainte și lui Virgil Ierunca, cum îi fusese și mama mea, de altfel, într-o altă clasă. Prima oară când ne-am întâlnit, Virgil și cu mine, la Paris, în septembrie 1967, despre Pompilia Eliade m-a întrebat, nu despre mama. În 1990, sosit la București imediat după revoluție, Virgil a avut ocazia să stea îndelung de vorbă cu mama. Monica, malițioasă, îl ironiza: „Nu vezi că nu se mai desparte de doamna profesoară?”. Pompilia Eliade era o fumătoare pasionată, în casa ei totul mirosea a tutun, covoarele de pe pereți, hainele gazdei și ale musafirilor, până și aerul. Virgil mi-a povestit că el și colegii lui profitau de ocazie și fumau ei înșiși, dând vina pe vizitele la Pompilia. Eu nu fumam pe vremea aceea, așa că mă alegeam numai cu mirosul. Într-un fel, Pompilia a fost prima mea profesoară. De învățătorul din clasele primare, nu-mi aduc mai deloc aminte. Neoficial, mi-au fost profesori și părinții mei. Ei mi-au încurajat vocația pentru o meserie pe care, după exemplul lor, am dorit aproape de la început s-o fac. Primul elev mi-a fost fratele meu cu trei ani mai mic, căruia îi „predam” lecții la întoarcerea mea de la școală și a lui de la grădiniță. Scriam cu creta pe latura unui garderob. Era atât de captivat de lecții, încât adormea instantaneu. Fratele meu n-a fost doar primul meu elev, dar și primul din cei pe care îi voi adormi în cei 57 (sic!) de carieră.

În gimnaziu și liceu, am avut șansa a numeroși dascăli valoroși. Generația mea n-a avut o vreme manuale, dar n-a dus lipsă de profesori din garda veche, mult mai temeinici decât cei care le-au urmat până în ziua de azi. Am dat și altădată exemplul lui Licu Pop de la Sibiu, care îmi va împrumuta, când lucram la teza de doctorat, câteva ediții princeps, în germană cu gotice, legate frumos în piele, ale filosofilor clasici germani pe care-i citise Maiorescu. Nu știu câți universitari de azi de la Filosofie au lecturile acestui profesor de liceu din anii 1940-1950, care a refuzat scrupulos să predea la Universitatea clujeană, refugiată după Diktatul de la Viena în burgul copilăriei și adolescenței mele. Și puțini dascăli de azi au simțul obligației de a-și trata elevii cu severitatea pe care o arăta profesorul meu de germană de la Rm.Vâlcea, domnul Renner, care scădea la dictare un punct întreg pentru omiterea unei singure litere dintr-un cuvânt. Nici o concesie nu ne făcea domnul Constantin Gibescu, profesorul nostru de română de la liceul din Râmnic. Vrei să știi ce ne-a recomandat (vorba vine!) în clasa noua să citim pentru lecția de recapitulare a operei lui Slavici? Între altele, piesele de teatru, pe care mulți dascăli le ignoră și în prezent. Fiind elevul lui preferat, pe mine m-a scos la tablă la recapitulare. Așa făcea de obicei, anulându-mi, în fond, avantajul de a fi preferatul lui. Citisem piesele, nu chiar ușor de găsit în bibliotecile din Râmnic. I-am povestit domnului profesor, abuzând conștiincios de amănunte, subiectul fiecăruia. ”V-am invitat, m-a admonestat el, să nu vorbiți despre ce n-ați citit!” „Am citit”, i-am răspuns eu, nu fără un surâs trufaș, căci bănuisem că mă va întreba cum mi-am procurat piesele. S-a uitat un pic enervat la mine și mi-a spus: „Aha, ți le-a împrumutat Cantemir!” Domnul Traian Cantemir era celălalt profesor de română eminent din liceul nostru. N-am avut șansa de a-l avea la catedră, dar ne cunoșteam bine și îl frecventam de câte ori Constantin Gibescu avea sadismul benign de a ne pune să citim cărți intruvabile. Între cei doi, era o mică rivalitate, care pe noi, elevii, ne amuza. De la ei am învățat că opera unui scriitor trebuie citită în întregime. Mi-am amintit deseori această lecție când lucram la Istoria critică: mi-am dat seama cum se modifică imaginea unei cărți sau a unui autor, nu neapărat citiți atunci pentru prima dată, din perspectiva întregului. O lecție demnă de menționat mi-au oferit profesorii mei de istorie din ultimele două clase de liceu de la Sibiu. Cel dintâi, Nanu (i-am uitat numele mic) privea istoria de sus, în linii mari, desenând pe tablă o schemă precisă, ca un tabel al lui Mendeleev dinamic. Al doilea, Zecheru (și prenumele lui l-am uitat, vai mie!), era un anecdotist: istoria lui era un amalgam pitoresc de evenimente și personaje. Când, mai târziu, am reușit să așez anecdotele lui Zecheru pe schemele lui Nanu, am avut cu adevărat idee de ce înseamnă istoria.

Facultatea de Filologie din București am prins-o într-un moment de tranziție. Profesorii excluși la începutul anilor 1950 fuseseră reintegrați. Asistenții tineri nu erau decât în parte produsul școlii epurate ideologic după reforma din 1948. Chiar și dogmaticii instalați la catedre după reformă își lepădau, unul câte unul, pielea veche, precum cameleonii. Ion Vitner, de exemplu, care îi luase locul la catedră lui Călinescu și ne ținuse în 1956 un curs special Eminescu limitat la poeziile de început și la discursul anarhistului din Împărat și proletar, ne va surprinde în 1960 sau 1961 cu un seminar special despre critica literară. Ne ceruse să-i citim pe, firește, „clasicii” ruși din secolul XIX, Belinski, Cernîșevski și Dobroliubov, dar și pe Saint-Beuve și Thibaudet. Pe primii trei, aflându-se în toate bibliotecile, n-a fost greu să ni-i procurăm. Pe ceilalți doi, ni i-a împrumutat profesorul. La examen, ne-a lăsat să ne alegem favoritul, cu condiția de a ne argumenta alegerea. L-am ales pe Thibaudet. ”De ce?”, m-a chestionat Ion Vitner. ”Am înțeles că seminarul dv, i-am răspuns oarecum provocator, este unul despre critica literară. Belinski și ceilalți doi sunt ideologi mai degrabă decât critici”. M-a lăsat să-i explic de ce și mi-a pus zece. Dintre lingviști, impresia cea mai profundă mi-a lăsat-o Jack Byck, cu care am făcut dialectologie. Dumnezeule mare, ce carte știa omul ăsta! Dintre literați, Paul Cornea: curs și seminar în anul trei. Discutam liber, ne susținea în opiniile noastre, oricât de „ciudate” uneori (n-aveam nici douăzeci de ani!), polemizam, când ni se părea că e cazul, îl respectam ca pe nici un altul. Am desigur amintiri și despre alții, dar confuze. În 1959-1960, Ov.S. Crohmălniceanu ținea un curs plicticos despre literatura interbelică (publicat în Analele UB), refăcut 100% în Istoria din anii 1970. Edgar Papu ne adormea literalmente cu Cervantes și alți mari scriitori de la cursul de literatură universală ținut în uriașul amfiteatru RIII de la Chimie. Vorbea aproape în șoaptă, când nu citea de pe foi de hârtie, parcă speriat de bombe. Nu știam pe vremea aceea că sora lui, Letiția Papu, profesoară de marxism și bolnavă de spirit partinic, îi insuflase o frică nevindecabilă de Securitate. La seminarul lui special, în anul în care a fost arestat, n-am participat. Universală am făcut și cu Tudor Vianu. Nu era pe gustul meu de călinescian fanatic. Abia decenii mai apoi, am înțeles complementaritatea celor doi și am scris despre ea. Am înțeles anume că Vianu ne făcea, prin aparenta „banalitate” a comentariilor lui, să dăm fuga la bibliotecă și să citim noi înșine Estetica lui Schlegel în germană (limba pe care o studiasem în liceu și în facultate). Călinescu, în schimb, ne înspăimânta cu erudiția lui spectaculoasă, cu analogiile lui fulminante și, în definitiv, cu lipsa lui ostentativă de banalitate, aruncându-ne în brațele celei mai abisale depresii intelectuale: cum Dumnezeu să citim și să scriem ca el? Era doar profesor onorific, adus de G. Ivașcu după zece ani de la înlăturarea lui de la catedră de către Ion Vitner, Ileana Vrancea și Vicu Mândra. Dacă Vitner se va căi și va deveni, în anii în care am fost colegi de catedră după ce am absolvit eu însumi, un admirator necondiționat al marelui critic, bătând viguros cu pumnul în masă ori de câte ori cineva formula cea mai neînsemnată obiecție la adresa spuselor acestuia, Ileana Vrancea nu l-a cruțat pe Călinescu nici în anii 1970, punându-l într-o dezavantajoasă paralelă cu Lovinescu. Cu D. Micu mi-am făcut teza de licență despre Proza lui Dimitrie Anghel și am devenit prieteni mai apoi. După absolvire, m-a primit în spațiul lui, cum se spunea pe vremea aceea, ca să-mi pot face buletin de București, înainte de a avea eu însumi locuință. Am debutat cu o Istorie a literaturii române de azi scrisă la două mâini cu el. A avut gentilețea de a scrie el introducerile „ideologice”, lăsându-mi mie capitolele „neutre” despre scriitori. D. Micu rămâne unul din cei mai buni cunoscători ai literaturii din primele două decenii ale secolului XX.

Cam atât deocamdată.

(sursa imagine cover: mesajeurarifelicitari.ro)