Despre specificul național, altfel

Daniel Cristea-Enache: Dacă punem între paranteze inestimabilele contribuții ale naționaliștilor interbelici, postbelici și postcomuniști pe tema firii Românului (obligatoriu, cu majusculă!), cum vom aborda în mod obiectiv această problematică identitară?

Există, după dvs., un set de particularități care se regăsesc la toți românii, avem o „compoziție” psiho-morală diferită de a altor etnii? Dacă nu, cum putem avea un specific național? Dacă da, care ar fi particularitățile distinctive ale românilor, trăsăturile caracteristice ori măcar „dozajul” nostru inconfundabil și definitoriu?

Nicolae Manolescu: Sigur că există anumite particularități etnice, ale fiecărui popor, cu alte cuvinte, sau un specific național. Te rog să observi însă că se folosesc concepte diferite, ca și cum ar fi identice: etnie, popor, națiune. Primele două urcă mult mai departe în timp decât al treilea și nici ele nu se suprapun întotdeauna. Despre poporul român putem vorbi începând cu secolul XI, când ia naștere limba română, avându-și originea în latina târzie, amestecată cu elemente provenite din limbile migratorilor. Națiunea e mult mai recentă, abia din secolul XIX, când s-au format cele mai multe din statele naționale din Europa, printre ele, și statul român. Etnicul e legat de origini și e un concept mai general și mai vag. Deosebirea e importantă din punctul meu de vedere, care este următorul: specificul identitar este rodul istoriei, nu invers, cum cred naționaliștii, și anume că el determină comportamentul istoric al popoarelor sau al națiunilor. Dacă ținem neapărat să vorbim de firea românului, e bine să n-o definim în mod metafizic, ca fundament absolut al comportamentului nostru istoric, dar ca rezultat al unui proces de selecție a întâmplărilor și personalităților în decursul istoriei. Cei care mizează pe un specific național dat o dată pentru totdeauna, greșesc de două ori: inversând cauzele și efectele și limitând identitatea la aceea din ultimele două sute de ani. Un eventual specific legat de poporul român ne-ar permite o evaluare pe o perioadă mult mai îndelungată și profitând de un număr de constituente mult mai numeroase și variate.

În orice caz, e deopotrivă de fals, ce spun eu?, de riscant, să dăm vina pe firea românului pentru toate relele, precum e s-o exaltăm în toate împrejurările. Îți atrag atenția asupra unei deosebiri, totuși, între cele două atitudini opuse: prima atitudine e rareori radicală, denotând deseori spirit critic, vezi Cioran sau Patapievici, nu un simplu impuls denigrator; a doua se manifestă incomparabil mai frecvent, deseori indiferent de împrejurare, și e lipsită de obicei de spirit critic, acesta constituind excepția, nu regula, vezi Iorga sau Ion Aurel Pop (la regulă, poți înscrie legionarismul sau protocronismul). Istoricii ar face bine să examineze elementele de tot felul, politice, sociale, economice, culturale, care s-au acumulat de-a lungul timpului și care au trecut printr-un laborios proces de sedimentare și de selecție ca să constituie un specific, și să lase baltă considerentele ideologice referitoare la o presupusă natură a românului, adică la firea lui. Sedimentarea și selecția sunt procese istorice, nicidecum naturale, ca acelea din biologia darwinistă. Dezbaterile asupra identității trebuie scoase de sub pulpana unei ideologii și aduse pe terenul istoriei. Nefiind un exaltat, Iorga a căzut totuși în capcana ideologicului: în loc să-și folosească imensele cunoștințe istorice ca să „dezlege” specificul poporului român, acela produs de istorie, a definit acest specific din perspectiva unei ideologii țărăniste, precedând-o pe aceea naționalistă modernă, și ea beneficiară a țărănismului de la începutul secolului XX. Eminescu a fost marele precursor al acestui naționalism de esență țărănească. În doctrina lui au înmugurit prima oară xenofobia și antisemitismul, încă, fără neapărat, un temei rasial. Cam tot atunci, la Ghica bătrân, cele două sar în ochi în Scrisorile către Alecsandri. Foarte aproape de înființarea statului național și de un început de activitate burgheză în care excelau evreii, lucrurile se explică. Cum se vede, nu e vorba că românii ar fi fost antisemiți, prin fire, ci de fenomene istoricește explicabile. Țărănismul a supraviețuit până în interbelic, mai ales la ardeleni, vezi Blaga sau Rebreanu, deși se strânseseră destule experiențe sociale între timp pentru ca societatea română modernă să reevalueze rolul clasei burgheze și pe acela al aristocrației istorice.

Păcatul ideologiei se cheamă prejudecată în funcție de o idee și luarea acesteia ca punct de plecare pentru judecarea realității. Naționalismul este principala prejudecată a epocii noastre. Capul naționaliștilor a fost dintotdeauna plin de idei preconcepute. Naționalismul, ca orice ideologie, e un produs intelectual de lux. Poporul nu e naționalist, el, ci victimă a intelectualilor care îl flatează vorbindu-i despre calitățile lui identitare. Cum nu poate aprecia el însuși dacă aceste calități sunt reale, și le însușește necritic și aruncă oprobriul asupra celor care cutează să i le pună la îndoială. În politică, naționalismul e totdeauna un populism. Iresponsabil, ca orice doctrină nesprijinită pe realitate. Pletora de partide naționaliste de azi de la noi nu are nici cea mai mică întemeiere pe realitate sau pe istorie. Liderii lor sunt analfabeți politic. Ostateci ai unei primare dorințe de putere. Că interesul României este să rămână parte a Europei, iată ceva ce nu intră în calculele lor. Se întorc la ceaușismul din anii 1970-1980, un național-comunism care ne-a izolat de lume și ne-a împietrit în prejudecăți identitare, blocându-ne dezvoltarea și refuzându-ne viitorul. Tragismul acestei tentative constă în aceea că liderii cu pricina nici măcar nu sunt conștienți de moștenirea dela care se revendică și de la roadele ei nefaste pe care continuăm a le culege. Ei înșiși aparțin acestei recolte.

În imagine, „România revoluționară” de C.D. Rosenthal (sursa foto: historia.ro)