Nicolae ManolescuNicolae Manolescu
30.10.2015

De la tăbliță la tabletă

Daniel Cristea-Enache: Stimate Domnule Nicolae Manolescu, scriu această „rundă” de întrebări pentru convorbirile noastre ce vor deveni o carte (lucru care mă onorează mult și pentru care vă mulțumesc) pe un laptop de ultimă generație, cumpărat de pe Amazon. Voi trimite întrebările prin email, iar Dvs. le veți descărca de pe Yahoo, răspunzînd apoi la ele pe propriul laptop.

S-a spus că generația lui Nicolae Manolescu este cea care a trecut, printr-un salt civilizațional uriaș, de la tăbliță (pe care încă învățau să scrie copiii din România după al doilea război mondial) la tabletă (pe care scriu copiii astăzi). Cu ce avantaje și cu ce costuri?

Vă face melancolic acest parcurs accelerat? Vi se pare o șansă ori, dimpotrivă, un ghinion individual și generațional să aveți parte de experiențe atît de diferite? De care lume vă simțiți mai apropiat, de aceea de ieri sau de cea de azi? E dificil să faceți abstracție de regimul izolaționist al lui Ceaușescu. Resimțiți totuși vreo nostalgie după epoca scrisului de mînă, a mașinilor de scris (fie ele și înregistrate la Miliție) și a revistelor tipărite, în tiraje care astăzi ni se par uimitoare?

Nicolae Manolescu: Cu ce să încep? Nostalgia tăbliței de culoare neagră, din același material cu al tablei de școală (pe cale de dispariție ea însăși), pe care am scris în primele două clase primare, cu o cretă lunguiață, ca un bețigaș, n-am apucat s-o am. Imediat după reforma învățămîntului din 1948, am trecut la vechiul caiet cu linii înclinate, care ne ajuta să scriem caligrafic. Trebuie să mărturisesc că cel mai mult îmi plăcea să șterg tăblița cu buretele, să văd cum redevine neagră și lucioasă. Mașină de scris n-am avut niciodată. Am sărit de la creion, stilou (Kaweko) și pix direct la laptop. Dar asta, abia în ultimii opt-nouă ani, cînd, la Paris fiind, n-am avut încotro. Cum altfel să fi trimis cele două articole săptămînale la revistele din țară, treabă la care mă angajasem înainte de a ști că urmează să plec?

Tranziția fost atît de scurtă, încît nici de data asta n-am apucat să simt vreo nostalgie. Mi-am amintit vag de cîteva ori frumoasa teorie a lui Roland Barthes despre cele trei instrumente clasice de scris. Despre creion, am uitat ce spunea. Stiloul i se părea potrivit pentru texte serioase, iar pixul, pentru improvizații ocazionale. În ce mă privește, am renunțat repede la stilou, chiar și cînd am putut să-mi procur un Mont Blanc sau altul de marcă. Prima formă a cărții o scriam cu pix albastru și cu negru, forma finală. Păstrez manuscrisele în două culori ale cîtorva din cărțile mele. Poate și fiindcă nu se găsea decît cerneală albastră, am preferat pixul. Motivul pentru care procedam așa este următorul: mă obligam să scriu de două ori, fără a transpune nici un pasaj dintr-o versiune într-alta! Îți dai seama că, din comoditate, eram deseori tentat să trișez. Mai ales că pînă și citatele le scriam din nou.

În prezent, scriu pe laptop. Am învățat să-l manevrez în limite raționale: să-l deschid, să intru în Word, să salvez, să scriu și să expediez. Îmi place că pot corecta fără ștersături și că pot interverti pasajele (ceea ce fac chiar în clipa asta!). Cum nu cred să fi fost vreodată un om modern, am devenit peste noapte unul postmodern. Postmodernitatea mea e însă una bine temperată. Nu mă întreba dacă navighez, parcă așa se spune, pe internet sau dacă mă informez de pe Wikipedia! Răspunsul, la care cred că te aștepți, este: nu, Doamne ferește! (Pentru o publicație on-line, mărturisirea este compromițătoare, îmi dau seama, dar ăsta e purul adevăr.)

D.C.-E.: …cît despre revistele tipărite?

N.M.: Sper să nu fie cazul să fac o criză de nostalgie după invenția lui Gutenberg. Ar fi groaznic să fiu obligat să trăiesc în altă eră. În alt secol, treacă-meargă, dar în altă eră… Nutresc mai de mult o convingere, pe care am citit-o undeva: fiecare invenție tehnologică începe prin a amenința să le suprime pe cele anterioare (radioul, telegraful; televiziunea, radioul; internetul, televiziunea și așa mai departe) și sfîrșește prin a-și fixa un domeniu de predilecție. Ziarul sau cartea pe suport electronic nu le pot înlocui la nesfîrșit pe cele pe hîrtie: rolul lor în comunicare și în societate este cu totul altul.

Diferența se vede deja în SUA, unde cotidiane trecute pe internet revin pe hîrtie. Internetul se va specializa în ceea ce reprezintă modul lui esențial de existență: acumularea și transmiterea de informație. Într-o cantitate mai mare decît orice alt mijloc din trecut. Zi de zi, informația pe cap de om o depășește pe aceea acumulată de omenire în întreaga istorie. Francezii au creat cuvîntul infobésité, care n-are nevoie să fie tradus.

Ceea ce rămîne de resortul tiparului este transformarea informației brute în cunoștințe. Tiparul are ceva care lipsește internetului: ciurul. Un set de criterii, adică, de cernere a informației, altfel spus, spirit critic. Și, implicit, un background cultural, acea memorie culturală a omenirii, fără de care n-ar exista principii, valori, nici o măsură a tuturor lucrurilor care contează pentru specia noastră de mamifere. À bon entendeur salut!

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr