Nicolae Manolescu 
Daniel Cristea-Enache: Cu referire și la politicienii autohtoni, dar și la „cetățeanul de pe stradă”, adică la alegătorul generic: de ce nu mai faceți decât relativ rar cronică politică?
Nicolae Manolescu: Fiindcă nu mai înțeleg nimic din viața politică.
La începutul anilor 1990, cum știi, am publicat o vreme în România literară câteva zeci de comentarii pe teme politice, pe care le-am strâns în volumul intitulat Dreptul la normalitate, prefațat de Vladimir Tismăneanu. Am renunțat când am intrat în viața politică. Chestiune de incompatibilitate. Mai târziu, când am demisionat din PNL, aș fi putut să reiau cronica politică, dar, odată numit ambasador pe lângă UNESCO, ar fi trebuit să renunț din nou, fiindcă aveam din nou limba politică legată. De trei ani sunt, în sfârșit, un om liber. M-a bătut la un moment dat gândul de a publica, măcar din când în când, cronici politice. Am și anunțat că o voi face, ba chiar am scris câteva astfel de articole în Adevărul Weekend. Ezit însă să continui. Motivul l-am dezvăluit în prima propoziție din conversația de față.
Dar oare este ceva de înțeles în actuala viață politică românească? Mă consider un om rațional. Bănuiesc de iraționalitate tot ce e inexplicabil, confuz, echivoc, contradictoriu. Mă sperie oamenii beți tocmai pentru că par a-și fi pierdut mințile. N-am încredere în iluminați. Nici în minuni. Urăsc tot ce ține de ghicit și de ghicitoare. Magia mi se pare o formă de vrăjitorie sau o scamatorie. Fă, te rog, un inventar al acestor forme de iraționalitate, adaugă-le o bună doză de fals și de interes personal sau de grup și vei obține surogatul de politică din România de astăzi. De câte ori citesc în ziare sau văd la televizor, pe internet nu navighez, având eu groază de mare, referiri la politică, intru într-o panică… irațională. Spectacolul politic nu e numai grotesc, dar și absurd. Nici cei care se dau în spectacol nu înțeleg, în fond, nimic. Joacă roluri în care au fost distribuiți de marele păpușar, din prostie sau din interes. Cum multora dintre ei le place să se afișeze pe micul ecran: și ne oferă cu fiecare apariție prilejul de a le remarca lipsa de gândire și de limbaj. Unii sunt comici, alții tragici, dar vădesc, și unii, și alții, același dramatism al ignoranței. Cu alte cuvinte, nu știu despre ce vorbesc și nu vorbesc despre ce știu. Au, cu toate acestea, o imensă voluptate a datului cu părerea, care, am mai spus-o, reprezintă unica instituție pe deplin funcțională din România zilelor noastre. Opiniile sunt, de obicei, tranșante, cu atât mai mult când vin în contradicție cu realitatea. Tonul categoric și neadmițând replică înghite nesățios neadevăruri, aproximații, gogomănii pe care le scoate pe partea cealaltă cu o seninătate imperturbabilă și, fiindcă nu are nici gust, nici miros, gogomanului nu-i pasă de efectul pestilențial asupra anturajului său.
Opresc aici caracterizarea discursului politic actual, care îmi provoacă aceeași infinită greață ca delirul paranoic, beția, ghicitoarele și vrăjitoria. Iată, exprimat ceva mai pe larg, motivul pentru care ezit să scriu cronică politică. Domeniul nu potrivit cu genul cu pricina. Nici dacă aș scrie articole polemice. Ar merge pamfletul, dar, după Arghezi, două drumuri sunt închise în literatura română: pamfletul și poezia pentru copii. Și, în definitiv, ce să spui despre lucruri de neînțeles? Cel mai cinstit este să spui că nu le înțelegi. Și basta!
