Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Anul care vine se apropie cu repeziciune, dar, până la Revelionul 2016/ 2017 și înaintea perioadei Sărbătorilor, am mai avut câteva zile libere, cu 1 decembrie legată de weekend.
Fiind ceea ce cheamă un workaholic, ați declarat în mai multe rânduri că nu vă plac sărbătorile, nici cele religioase, nici cele „laice”. Nu resimțiți, cu acele prilejuri, sentimentul unei apartenențe la o comunitate, dincolo de gustul personal care diferă de la individ la individ? Prin ce anume vă displac sărbătorile comunitare, colective, naționale?
Nicolae Manolescu: Iartă-mă că nu scriu sărbători cu majusculă, dar dacă nu-mi plac, cum ai vrea să scriu? De ce nu-mi plac? Am mai multe motive și de natură diferită. Pe cel mai important îl mărturisesc acum pentru prima oară. Nu e de natură „ideologică”, deși am și din acestea, o să vezi. Motivul la care mă refer își află rădăcinile în subconștientul meu și e dovada cea mai bună, împotriva unei observații a lui Livius Ciocârlie, că am (totuși!) unul. Un subconștient, vreau să spun. Într-o perioadă foarte grea a vieții mele, despărțit fiind de prima mea soție, în grija căreia rămăsese fiul nostru, în vârstă pe atunci de 6-7 ani, țineam să-mi petrec Crăciunul sau Paștile cu ei, ceea ce nu era deloc simplu, câtă vreme aveam o altă soție și alte obligații familiale. Ani buni am fost sfâșiat între dorința, ce spun eu, nevoia imperioasă, de a merge la înviere cu D.D. și aceea de a fi împreună cu A. și cu fiul meu. Așa am pierdut gustul sărbătorilor. Ajunsesem să le aștept cu inima strânsă, să-mi fie teamă de apropierea lor, să-mi caut alibiuri de a le petrece singur. Rareori, când se ivea o astfel de ocazie, mă apucau remușcările. Eram conștient că făceam să sufere ambele familii. Anii au trecut și sentimentul de vinovăție s-a mai atenuat. Dar a rămas ca un zaț pe fundul sufletului meu. (Fii bun, te rog, și nu mai povesti asta nimănui.) Am fost șocat, mult mai târziu, într-una din puținele mele întâlniri între patru ochi cu Nichita Stănescu, de obicei înconjurat de o întreagă Curte cum era, auzindu-l pe poet mărturisind un sentiment de sfâșiere asemănător. Doar că, dă-mi voie să trag spuza pe turta suferinței mele, în cazul lui, n-a fost nici un copil la mijloc.
Să trec la motive…conștiente. Eu cred în laicitatea statului. Sunt un burghez care continuă să fie convins, și astăzi, după mai bine de două secole, de necesitatea separării bisericii de stat, pe care a legiferat-o Revoluția franceză din 1789. Am așadar o problemă cu sărbătorile religioase devenite, tot mai multe, zile libere legale. Exceptând Crăciunul și Paștile, celelalte mi se par rodul unei exagerări. N-am nici un chef să trăiesc într-un stat creștin-ortodox de felul celui proclamat de Marian Munteanu, între alții. Biserica nu e treaba statului, ci, cel mult, a mea ca persoană. După cum nici statul nu e treaba bisericii. Credința e o chestiune de conștiință individuală, nu una de stat. (Când s-a votat statutul PAC, la începutul anilor 1990, un membru al partidului a sugerat să precizăm în el că respectăm morala creștină. „Și dacă eu sunt evreu și nu subscriu la creștinism, ce facem, mă dați afară din partid?”, i-am întrebat pe cei peste o mie de participanți la Congres. Astăzi problema s-a complicat: nu e mai vorba de creștini în general, ci doar de ortodocși. L-ai auzit, îmi închipui, pe ÎPS Pimen al Sucevei și Rădăuților afirmând că o căsătorie între un ortodox și o persoană de alt cult, catolic, protestant, e un păcat pe care Dumnezeu îl pedepsește. Sau pe alți ierarhi ai ortodoxiei noastre de baștină pretinzând că biserica catolică nu există, e o uzurpare de titlu, singura biserică dorită de Dumnezeu este aceea ortodoxă? Fanatismul religios din anii 1990 nu urcase atât de sus pe culmile ignoranței tendențioase.
Foto: Dinu Lazăr
Cu sărbătorile laice, e ceva mai simplu. Mai întâi, nu sunt atât de multe într-un an. Unele sunt ținute și în alte țări de pe continent. De pildă, mai nou, Ziua Europei. În ce privește Ziua Națională, ea a avut în timpul comunismului un caracter politic mai degrabă decât unul național. Ce altceva era 23 August? Sau, în adolescența mea, 7 Noiembrie? (Câți mai știu ce însemna? Dacă vrei, spune-le tu, eu cred că e mai bine să fi uitat!) Un deputat actual s-a trezit să solicite ca Ziua Națională să fie 22 Decembrie. Tot o aniversare politică. Ce e drept, 1 Decembrie, pare mai… națională decât cele anterioare de după al doilea război mondial. Dar, din cauza evenimentului din 1918, ea dă prilej de demagogie tuturor politicienilor, de la care se molipsește o bună parte din societate. Pe sub ferestrela apartamentului meu, au trecut în dimineața cu pricina sute de mașini, arborând stegulețe tricolore și claxonând de nerăbdare, în drum spre Arcul de Triumf. Părinții își transportau odraslele la paradă, chit că nu urmau să vadă mare lucru așa zicând live. Era mai bine la televizor. Nu mai spun că e o probă de infantilism să faci paradă militară cu ocazia Zilei Naționale. Sovieticii o făceau ca să arate lumii ce puternici sunt ei. Dar noi, noi ce vrem să arătăm? Mușchii? (Nu mă trage, te rog, de limbă, că spun tot!) Vrem educație în spiritul umanismului și al păcii și facem din copiii noștri spectatori, în aceea care ar trebui să fie cea mai sfântă zi a neamului, la o paradă militară? Ceea ce e și istoricește pe jumătate fals: Întregirea nu s-a făcut numai cu armele și cu morții de la Mărășești, ci și prin Pacea de la Versailles, negociată deștept de Regele Ferdinand și de Vaida Voievod, amândoi, cetățeni cât se poate de pașnici, nicidecum niște războinici. Nu ne mai trezim din coșmarurile și reveriile istoriei! Și le sărbătorim cu un entuziasm de… paradă. Vai de capul nostru!
