Cum vorbim

Daniel Cristea-Enache: Mai în glumă, mai în serios, poate că ar fi bine ca – măcar uneori – politicienii noștri aflați în funcții înalte să-și mai înghită vorbele: cele cu erori gramaticale pentru care un elev de clasa a V-a ar primi notă mică. Una dintre cele mai frecvente erori: folosirea acuzativului fără prepoziția „pe” (colegul de partid care l-am văzut, legea care am respectat-o etc.). Dvs. ați observat confuzia dintre „datorită” și „din cauza”, folosite alandala, exact atunci când contextul reclamă cealaltă utilizare.

Cum explicați nu erorile ca atare, ci neputința multora dintre politicienii noștri de a le corija în discursurile lor ulterioare? Ține aceasta de precaritatea studiilor sau de vanitatea celor care, făcându-le, se consideră deasupra greșelii?

Nicolae Manolescu: Despre cum scriem, am tot vorbit. Așa că ai dreptate: hai să scriem și despre cum vorbim. Dacă tot n-am rezolvat ecuația scrierii corecte, de ce n-am încerca s-o rezolvăm pe a vorbirii corecte? Nu că ar fi mai simplă, din contra, dar, cine știe, poate că are mai puține necunoscute. Și, poate, fiindcă omul – specia, ca și individul, – începe prin a vorbi, trecând mult mai târziu la scris.

Pe vremuri, apărea la noi o revistă intitulată Cum vorbim. Nu era un ghid de exprimare corectă, nici un dicționar, precum acela faimos al lui Al. Graur din anii 1970, ci o publicație periodică, în care găseai articole pe tema cu pricina, datorate unor lingviști cunoscuți, majoritatea, profesori la Facultate. Politicienii comuniști vorbeau în limba de lemn a ideologiei staliniste, dar noi, ceilalți, departe de a fi toți specialiști într-ale limbii, vorbeam mult mai corect decât se vorbește astăzi. Nu suntem noi doi nici primii, nici ultimii care să constate că limba noastră cea de toate zilele s-a stricat. Înainte de toate, și-a pierdut bunul simț. Folosește cuvintele halandala, nemaiștiind sensul exact sau nemainimerindu-l; pare o rudă sărac îmbrăcată a limbii de altădată; nu mai are pic de finețe, ca lama boantă a unui cuțit; memoria pare s-o fi părăsit definitiv, așa că e uitucă de toate minunățiile de exprimare de care era cândva în stare; ca urmare, nu mai dovedește demnitatea și noblețea pe care o redescoperim de fiecare dată când îi citim pe clasici. Cât despre încălcarea regulilor gramaticii, din care face parte lipsa prepoziției pe înaintea pronumelui relativ care, s-ar zice că nimeni nu se mai sinchisește astăzi. (Nu știu dacă îți amintești, în legătură cu verbul din urmă, foarte potrivit cu firea națională, cum a țâșnit el de pe limba românului, când a aflat că liderii politici ai momentului au semnat la Helsinki un acord de cooperare menit a pune capăt războiului rece, a țâșnit, zic, memorabila expresie: noi nu ne helsinkisim! Asta, fiindcă eram cei dintâi gata, ca obișnuiți cu promisiunile deșarte ale lui Ceaușescu, să ne îndoim că acordul va fi vreodată aplicat cu adevărat.) Triumfă în tot mai inexpresiva noastră limbă acordul după înțeles, ceea ce înseamnă ignorarea adevăratului subiect din propoziție. Tocmai acum, când ne vine tot mai des pe limbă un clișeu pretențios: vă spun cu subiect și predicat! Unde mai pui că respectivul clișeu nu dovedește niciun merit personal, fiindcă nu e chip să spui ceva fără subiect și predicat: cea mai simplă propoziție le conține obligatoriu pe amândouă.

Văd că te preocupă îndeosebi greșelile de limbă ale politicienilor. Ai dreptate să insiști asupra lor, în măsura în care tot poporul îi aude ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă (ce mă nebunesc, mamițo, după cuvintele lui Lenin!), vorbind la televizor. Partea proastă este că și alții, care nu vorbesc la televizor, joacă un rol la fel de important în stricarea limbii. Mă gândesc la dascăli. Vin cu asta la chestiunea cauzelor. Cea dintâi este stricarea școlii. Generația mea, școlită în primii ani de regim comunist, deși sub presiunea unei intense munci de sovietizare, a învățat temeinic gramatică, și nu mă refer la facultățile de profil, ci la primară și elementară. Am reușit recent să împiedic adoptarea în clasele 5-8 a unui tratat academic de gramatică redactat într-un jargon atât de dificil, încât, dacă va fi vreodată folosit în școală, va desăvârși dezinteresul pentru vorbirea corectă pe care deja îl deplângem. Să nu înțelegi că am ceva contra tratatului cu pricina: el este opera de-o viață a unor savanți. Doar că publicarea lui ar fi trebuit însoțită de o avertizare de felul celor la care CNA obligă filmele de pe micul ecran: strict interzisă introducerea în școli, cu excepția eventuală a celor doctorale! Ca să vorbim corect, trebuie să învățăm acea gramatică tradițională, cu substantiv și cu verb, cu subiect și predicat, și cu toate particulele elementare care compun dintotdeauna materia limbii. Sub cuvânt că e o pragmatică, studierea mai nouă a limbii nu mai are, în fond, nici o legătură cu practica. E curată nebunie să afirmi că va exista vreodată un elev în clasele 5-8 care a învățat să vorbească corect luând tratatul academic drept carte de căpătâi. Cunosc demult această înclinație a unor lingviști, destui, foști studenți ai mei, spre transformarea gramaticii într-un scop în sine. Modelul a fost vreo două decenii Chomski, apoi gramatica așa zisă transformațională, cu care era umplut capul studenților de la Filologie prin anii 1970-1980, cum ai împăia, umplând-o cu câlți, o pasăre împușcată. Ce urmau ei să predea ulterior la școală se afla la o distanță astronomică de acest savantlâc.

Cauzele victoriei stricătorilor de limbă sunt așadar vechi, vechi. Întrebarea principală acum nici nu mai este de ce sau de când vorbim incorect, ci ce ar fi de făcut. Știi la fel de bine ca și mine că limba este un organism viu și în continuă schimbare. Un cuvânt, o expresie, chiar și o formă gramaticală suportă un proces de evoluție absolut inevitabil. Uzul este cel care consacră noile forme. Și pe care dicționarele le omologhează după un timp. Ceea ce ieri era o greșeală, poate fi astăzi o exprimare corectă. Nu puține din cele considerate de noi, astăzi, greșeli, vor fi simțite corecte mâine. În dicționarele interbelice exista cuvântul delincvent. După război, o vreme, erau acceptate două forme: delincvent și delicvent. Cele de azi îl rețin doar pe al doilea. Dar asta nu înseamnă că toate greșelile au această șansă istorică. Și e bine că se întâmplă astfel. Sunt greșeli inadmisibile: cele care contrazic spiritul limbii și îi denaturează structura. De altfel, cele mai numeroase dintre greșelile admise țin de vocabular, nu de gramatică. La acest nivel, infuzia de cuvinte noi, fie străine, fie pocite, produce majoritatea dificultăților. Mai la suprafață, pronunția se schimbă cu o viteză și mai mare, iar cuvintele recente stau ani buni în cumpănă înainte ca dicționarul să omologheze un fel de a fi pronunțate și, implicit, de a fi scrise. Nu știm deocamdată cum vom pronunța „literar” cuvinte ca manager sau management . Faptul că fenomenul înnoirii e prezent îndeosebi în vocabular reprezintă o șansă: avem mijloace de a-l supraveghea. În gramatică ar fi mult mai greu. Subțierea, de pildă, a caracterului analitic al limbii, altfel spus, reducerea declinărilor și conjugărilor, utilizarea tot mai rară a unor timpuri și moduri verbale și altele, pare de neoprit. De neoprit a fost în engleză cu mult timp în urmă. Pentru vocabular, e nevoie de dezbateri publice, în atenția școlii, dar și a altor categorii de vorbitori, de emisiuni TV precum aceea de pe TVR 1 sau de rubrici precum aceea a Rodicăi Zafiu din Dilema veche. Ar fi nevoie de ore de retorică în liceu. Iar televiziunile ar putea fi obligate de CNA să angajeze specialiști în lingvistică puși să stea cu ochii pe textele de pe prompter sau pe vorbirea moderatorilor sau, de ce nu, a invitaților în studio. Îmi amintesc cu nostalgie de anii în care CTP îi atrăgea atenția actualului președinte al Senatului pe un post public că omite conștiincios prepoziția pe înainte de care. Sau de emisiunea lui George Pruteanu, care, cu unele excese patriotice, avea o audiență considerabilă și o eficiență pe măsură. Doar internetul e de nelecuit. Speranța mea este, am mai spus-o?, că pe măsură ce se va fixa pe ținte proprii, firești, cum s-a întâmplat cu toate mijloacele de comunicare când au devenit adulte, nu va mai fi luat în considerare ca factor important de stricare a limbii. În prezent, nimeni nu mai pare interesat de astfel de lucruri. Vorbirea incorectă rămâne în veci nepenalizată. E mai necesar ca oricând un cod penal al limbii române sau, dacă preferați, unul de procedură penală. Și dacă tot a venit vorba de termeni juridici: n-am auzit pe nimeni să atragă atenția avocaților și jurnaliștilor cu gură mare la TV că se spune flagrant delict, greutatea căzând pe substantivul delict, nu pe adjectivul flagrant, care indică forma în care se produce delictul nu faptul ca atare. Am glumit odată spunând, poate chiar în convorbirile noastre, nu mai știu, că, dacă aș fi magistrat, l-aș achita fără ezitare pe un inculpat acuzat de flagrant, nu de flagrant delict.

Latinii aveau un dicton: errare humanum est, perseverare diabolicum. În materie de erori de limbă, suntem, din nefericire, în faza din urmă. O fază terminală, îmi vine să spun, adică, la mâna diavolului.

Foto: Dinu Lazăr