Cum să fiu invitat?!

Daniel Cristea-Enache: Accept provocarea. Abia aștept să citesc ediția a doua din Istoria critică.

Măcar două dintre firele „rundei” precedente pot fi legate: colegul dvs. de generație ‘60, Eugen Simion, și componenții generației 2000, la capitolul critică și istorie literară. Iată lista participanților la ediția a XI-a a Colocviului Național al Tinerilor Critici Literari: „Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Cristina Balinte, Raluca Dună, Oana Soare, Vasile Mihalache, Cătălin Sturza, Adina Diniţoiu, Alexandru Matei, Bogdan-Alexandru Stănescu, Andreea Răsuceanu (Bucureşti), Bogdan Creţu, Şerban Axinte, Doris Mironescu, Antonio Patraş (Iaşi), Andrei Terian (Sibiu), Alex Goldiş, Cosmin Borza, Claudiu Turcuș, Andreea Coroian-Goldiș, Ştefan Baghiu, Emanuel Modoc, Adriana Stan (Cluj-Napoca), Adrian Jicu (Bacău), Mihai Ene (Craiova), Daniel Clinci (Constanţa). Invitaţii speciali ai colocviului sunt acad. Eugen Simion, acad. Mircea Martin, acad. Ion Pop, prof. univ. dr. Silviu Angelescu, prof. univ. dr. Ion Simuț, prof. univ. dr. Nicolae Mecu, prof. univ. dr. Lucian Chișu, prof. univ. dr. Caius Dobrescu şi conf. univ. dr. Ioan Cristescu. Programul colocviului este coordonat de scriitorul Dan Mircea Cipariu.”

Ați fost invitat de acad. Eugen Simion la acest colocviu? Aproape toată lista de critici tineri e formată din angajați ai institutelor de cercetare ale Academiei Române, iar dvs., ca academician și critic literar, puteați primi – cred – o invitație. Ori poate că programul Colocviului fiind „coordonat de scriitorul Dan Mircea Cipariu”, Eugen Simion a trebuit să opteze, și atunci l-a ales pe Dan Mircea Cipariu?

Nicolae Manolescu: Cum să fiu invitat la un Colocviu al cărui organizator este DMC?! Și cum să fi participat, dacă, Doamne ferește!, aș fi fost invitat?! Ceva mai puțin de jumătate din tinerii critici prezenți mi-au fost studenți și/sau doctoranzi. Cei mai mulți au făcut cariere universitare, după ce au debutat în critică, unii cu cărți (majoritatea, la origine, teze de doctorat), au continuat o vreme scriind cronici și recenzii în, da, România literară, aduși de mine și de Ioana Pârvulescu, luându-și, în fine, viața profesională pe cont propriu (o să arăt mai încolo în ce sens), cei mai mulți „demisionând” din critica la zi, ba chiar din critică în general. A fost opțiunea lor și vor descoperi cândva ei înșiși dacă au ales sau nu bine. Am aflat, desigur, că unii au fost momiți de Simion cu burse prin Academie și cu posturi în Institutele academice de profil. Bursele le-au permis să călătorească în străinătate, cu sau fără folos, fiindcă nu toate lucrările care trebuiau să rezulte din lunile petrecute la Paris sau altundeva aveau legătură cu marile biblioteci de acolo. Cu o excepție sau două, n-am cunoștință să fi fost publicată vreuna, deși Simion a avut „delicatețea” să-i prevină pe bursieri că, dacă se întorc cu mâna goală, le cere să restituie banii. Cineva, un naiv, desigur, mi-a mărturisit că, deși făcuse lucrarea, nu s-a atins de niciun euro din bursă, de teamă că i se vor cere banii înapoi. În majoritatea cazurilor, profesional vorbind, Simion nu și-a ales rău oamenii, critici promițători, talentați, deja pe cale de consacrare, unii. A apreciat în schimb greșit, ca și mine înaintea lui, și în nu puține cazuri, caracterul acestor oameni. Care nu erau deloc obligați, acceptându-i bursele și posturile, să-mi devină mie, României literare și USR ostili și, încă, pe față. Și nu doar să rupă relațiile cu noi, dar să ne atace furibund, până și prin procese, ca și cum le-am fi făcut cine știe ce rău. Deși pot pretinde că sunt hârșâit cu viața literară, după aproape șaizeci de ani de când o trăiesc, așa zicând, din plin, Paul Cernat, bunăoară, m-a lăsat cu gura căscată, recent, răspunzând agresiv și trivial scrisorii deschise pe care le-am adresat-o tinerilor critici, în care nu făceam decât să-mi exprim regretul că nu mai scriu și dorința de a le afla părerea despre literatura care, îmi închipuiam, ne unește în cuget și în simțiri. Drept răspuns, Cernat a găsit potrivit să mă expună opiniei literare ca pe un exemplar de muzeu incapabil să priceapă ceva din „noua” literatură. Poate că are dreptate, dar eu tocmai asta spuneam în scrisoare, că-mi lipsește opinia lor, a tinerilor, fatalmente diferită de a mea. În loc să se obosească să scrie despre literatura a cărei valoare mi-ar scăpa mie, Cernat mă tratează ca pe un specimen din timpuri apuse, depășit etc. Cu siguranță că e mai simplu așa. Doar că nu e în chestie. Scrisoarea mea aștepta alt răspuns.

Ceea ce nu înțeleg însă nici în ruptul capului este ura, da, ura, de care mustesc unele din replicile lui Cernat et comp. O ură pe care i-o conced unui DMC, care, în ochii mei, nu există și n-a existat vreodată ca scriitor (cum naiba îl poate însărcina Simion să organizeze Colocviul cu pricina?), ca și altora ejusdem farinae, dar nu lui Iaru, Teodorescu, care sunt scriitori adevărați. E o gândire de tip comunist: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Alde Cernat sau Carmen Mușat scriu negru pe alb în Observator că România literară nu-și publică și nu-și comentează decât acoliții. Le-a răspuns Voncu, înșirând lista de nume de scriitori din România literară care sunt departe de a putea fi considerați acoliți. Aș adăuga două lucruri: când erau colaboratori permanenți ai revistei noastre, Cernat et comp erau acoliți? le-a cerut cineva să scrie altfel și despre alți scriitori decât doreau?; iar dacă aș așeza în paralel lista de nume publicate de Observator cu aceea a României literare, ce ar rezulta?

Am obiceiul să-mi asum răspunderea celor spuse, în viață, ca și în critică. Așa că, mai ales când sunt provocat, spun tot. Sursa răului vine de ceva mai departe. Cred că știi de unde. Într-un interviu de acum câțiva ani, Simion declara că le pretinde studenților lui să-i repete ideile și aprecierile. Pe vremea aceea, păstram raporturi relativ cordiale cu el, așa că l-am întrebat de ce are această pretenție. Mi-a mărturisit că preferă ca studenții să-l învețe pe de rost pe el, nu pe alții, dacă tot e să repete ca niște papagali. Era un punct de vedere, desigur, dar care denota oarece dispreț pentru studenți. La un examen, fiindu-mi asistent, Voncu a observat că le permit studenților să citeze sau să reproducă din Simion. Mi-a spus: „El n-ar accepta niciodată asta”. Nu numai că nu mi-am disprețuit niciodată studenții, dar am preferat totdeauna să-i determin să aibă părerile lor. Cât despre confrați, am scris singura istorie a literaturii române care citează orice opinie, pe care o împărtășesc sau nu, despre cărțile comentate. I-am citat, dintre contemporani, pe Simion, pe Zamfir, pe Negrici, pe Grigurcu, pe Martin, pe Pop, pe toți, de câte ori mi s-a părut că e cazul. Nu vrei să știi de câte ori m-au citat ei pe mine, fie și, eventual, ca să mă contrazică. Știi, în schimb, din colaborarea ta cu Simion, că nimeni nu putea să scrie în alte publicații. Mulți mi-au spus lucrul acesta. Nu le dau numele ca să nu le fac rău. Foști studenți și foste studente. Se pare că Simion le pune această condiție tuturor, astăzi, ca și ieri. Îl consider pe Simion destul de inteligent încât să n-o facă pe față. Dar sugestia e uneori mai puternică decât interdicția fățișă. Cum altfel să-mi explic că, atunci când colaborau la România literară, atâția dintre criticii tineri care n-au fost condiționați niciodată de exclusivitate, în clipa în care Simion le-a oferit burse și posturi, au renunțat la rubricile din cea mai cunoscută revistă de literatură, brusc și nesiliți, preferând, pentru puțin timp, mediocrul Observator de după epoca Lefter sau tăcerea publică, un institut academic revistei Steaua sau alierea cu niște nimeni ca scriitori ca pretext pentru o demisie dezonorantă din USR, în care fuseseră aleși în organisme de conducere de la debut? Nu-mi explic altfel decât că Simion le-a indus opțiunea. Ce fel de caracter să ai ca să te lași momit în acest fel? Îmi voi reproșa până la sfârșitul zilelor că nu le-am intuit lipsa de caracter, fixat exclusiv, cum am fost totdeauna, pe valoarea lor (reală!) de critici. Nu-i felicit pentru că nu-și fac ei înșiși asemenea dureroase reproșuri, le spun două lucruri: credulul din mine va continua să facă și de aici încolo aceleași opțiuni, poate, cine știe, la fel de păguboase, din convingerea că tinerilor trebuie să li se acorde credit (așa ne-au acordat nouă, în anii 1960, criticii generației anterioare, nota bene, dogmatici la origine; și că, dacă cineva pierde din această lipsă de dialog între generații, sunt ei, tinerii, nu noi, care am spus totdeauna ce am avut de spus. Bine sau rău. Sunt uimit că tinerii nu înțeleg cel mai simplu lucru cu putință când vine vorba de istoria literară: nu ei, tinerii, sunt la mâna noastră, a bătrânilor, nici invers, ci aceia care nu scriu sunt la mâna celor care scriu! Până când nu vor renunța la lenea deghizată în teoria inutilității unor istorii ale literaturii (vezi imbecilitatea susținută de Marius Chivu!) și nu-și vor scrie propriile istorii literare, tinerii douămiiști vor sta la mâna mea lungă și la aceea, mai scurtă, a lui Alex Ștefănescu. (N-o să le placă nici dacă, dragă Daniel, ai să publici tu una cum umblă zvonul. Greșesc?).

Foto: Dinu Lazăr