Nicolae Manolescu 
Daniel Cristea-Enache: În intervalul scurs de la ultimă „rundă”, s-a desfășurat Licența la Facultatea de Litere, ca și la cea de Limbi și Literaturi Străine. Ca în multe alte rânduri (inclusiv la inspecții de grad didactic), am putut observa cât de frecvent sunt citate cărțile dvs., atât în lucrările „catindaților”, cât și în intervențiile examinatorilor. Simona Popescu, colegă de comisie, îi spunea de pildă unei studente că interpretarea pe care ați dat-o romanelor călinesciene a schimbat complet perspectiva critică.
V-ați gândit că scrisul dvs. are și o componentă didactică? Ați afirmat de multe ori că nu v-ați propus să-i învățați pe studenți literatură, ci să-i faceți să citească literatura. Sunt mari critici (Călinescu, despre care am discutat anterior) care te fac, la rândul lor, să citești și să iubești literatura română. Dar se poate învăța „după Călinescu”, așa cum se învață, iată, „după Manolescu”?
Nicolae Manolescu: E un subiect care mă preocupă demult. Am scris cu decenii în urmă o temă exact despre el. Am pornit de la ideea că actul critic este un mod de a gândi literatura. Nu asta înseamnă, în definitiv, interpretarea de text? Începând, cum știi, cu textul biblic. Mi-am dat seama că poți gândi în mai multe feluri, că există tradiții diferite ale exprimării gândirii, indiferent de obiectul ei.
Iată, francezii, de exemplu, au descoperit tradiția gândirii ca urmare a conversației, în care doi sau mai mulți gânditori, apropiați ca experiență și inteligență, dezbat chestiuni legate de literatură și nu numai, desigur, întâlnindu-se, de prin secolul XVI încoace, în saloanele aristocratice, cu eleganță și gust, polemizând liber și civilizat. Eseul este invenția lui Montaigne la sfârșitul secolului XVI, rod al acestui fel de a-ți confrunta ideile, al cărui ilustru reprezentant va fi Fontenelle. Nu e singurul mod de a gândi, filosofic sau literar. Ion Negoițescu mi-a dăruit la un moment dat un desen vechi înfățișându-l pe Kant, plimbându-se solitar pe o potecă de pădure. Ce crezi că făcea filosoful german? Medita. De unul singur. Nu avea interlocutor. Discuta exclusiv cu sine însuși. Iată un fel diferit de a gândi. Nu spun că e unul neapărat tipic german. Dar este la fel de caracteristic pentru nemți cum este conversația salonardă pentru francezi. Nemții n-au avut cenacluri, cum au avut francezii. Nici un centru de unde emană ideile, cum a fost dintotdeauna Parisul. Kant e un provincial singuratic. Germania a fost dintotdeauna o federație, politică sau culturală. În fine, atât nemții, cât și francezii, italienii sau, mai ales, americanii și-au exercitat meseria de a gândi în școli și universități. Iată critica didactică.
În ce ne privește, avem cazul marilor critici interbelici care au fost, majoritatea, profesori de liceu. Maiorescu și studenții lui din prima generație, Dragomirescu, Simionescu și restul, fuseseră universitari. După Al Doilea Război, mai precis începând din anii 1960, criticii importanți au fost, din nou, universitari: Cioculescu (redivivus!), Piru, Cornea, Simion, Martin, Micu, Gană, Zaciu, Vlad, Al. Călinescu, Rotaru, Romul și George Munteanu și eu însumi ne-am aflat în această situație. Excepții: Valeriu Cristea, Dimisianu, Raicu. Astăzi, și tu, și Răzvan Voncu, și alții sunteți universitari. Una peste alta, e vorba de didactici. Sigur că didacticul obligă, la fel ca noblețea. Cum anume? Ar trebui să știi, de vreme ce toată săptămâna trecută ți-ai petrecut-o la Facultate și, în loc să-ți scrii articolele pentru RL și VR, ai corectat teze. Asta am făcut și eu toată viața. Sigur că faptul de a explica studenților literatura nu rămâne fără consecințe asupra felului de a gândi literatura. În saloanele franceze de acum câteva sute de ani, trebuia să faci față unei competiții între egali. A gândi era un duel. În Germania secolelor XVIII și XIX, trebuia să fii capabil să te bați cu tine însuți. Ca dascăl, trebuie să reușești să-ți convingi elevii și studenții. Ca să-i faci să iubească literatura și să citească, trebuie să știi cum să-i iei. Nu e ușor. Dar a preda literatura e un fel foarte util de a te verifica pe tine însuți. În fond, lor, elevilor sau studenților tăi, li te adresezi. Dacă ei nu te înțeleg, nu e nimic de făcut. (Acum, când scriu, aud la televizor, comentarii referitoare la cum au răspuns elevii de la Bac la o întrebare despre nu știu ce se întâmplă cu eul liric într-o poezie de Ion Vinea. Lasă că eu liric e un fel de a te scărpina cu dreapta după urechea stângă, dar m-a amuzat părerea unei dăscălițe care a afirmat ritos că programa a rămas în urma manualelor: în realitate, e invers! Retardați nu sunt cei care au făcut programa, ci autorii de manuale.) Sau e, totuși, ceva de făcut: să schimbi maniera de interpretare. De a gândi, adică. Atenție, însă! Aici sunt două pericole opuse: primul, să flatezi (da, să flatezi!) așteptările elevilor/studenților și al doilea, să le ignori. E obligatoriu să nu cânți aria dorită de ei, mai ales înainte de a verifica dacă au citit cartea în discuție; iar dacă dovedesc că au citit-o, să verifici în ce context sunt capabili s-o situeze, altfel spus, dacă pot s-o raporteze la altele, pe care să le fi citit de asemenea. Dacă vor doar să-și dea cu părerea, în necunoștință, îi trimiți la bibliotecă. Locul lui Caliban e la bibliotecă, nu e așa? Dacă le cânți în strună, le încurajezi cele mai proaste impulsuri. Este exact ceea ce un dascăl trebuie să evite à tout prix.
Și, în acest caz, de ce să nu recunosc că didacticul intră în compoziția formulei mele de gândire critică? Doar n-am fost degeaba profesor peste o jumătate de secol!
Foto: Dinu Lazăr
