Ceaușescu și urmașii lui

Daniel Cristea-Enache: La patruzeci de ani de la cutremurul din 4 martie 1977 s-au spus și destule lucruri chestionabile, unul dintre acestea fiind că Președintele nostru de atunci, Nicolae Ceaușescu, s-ar fi dovedit un remarcabil om de Stat. Cineva îi aducea elogii pentru că… nu i-ar fi sancționat pe soldații care, în loc să-l salute, încercau să scoată de sub resturile unui bloc dărâmat niște cadavre.

De unde credeți că vine această idealizare a unui dictator de care ne-am despărțit abia prin Revoluția din decembrie 1989? Ați fost la câteva întâlniri ale scriitorilor cu Nicolae Ceaușescu. Dincolo de faptul că avea o viclenie și o agerime puse în valoare de funcție, ce calități ori trăsături pozitive i-ați putut găsi? Și cum explicați că România a stat, aproape un sfert de secol, sub stăpânirea unui lider agramat?

Nicolae Manolescu: Cine a făcut remarca despre felul cum a „curățat” Ceaușescu Bucureștii după cutremurul din 1977? Un jurnalist? Un politician? O remarcă nu numai stupidă, dar ticăloasă. Nu știu de ce ne-am mira. După ce, zece ani de la aderarea la UE, același om care a semnat Tratatul în numele României, pe atunci premier, astăzi președinte al Senatului, declară într-o gazetă de propagandă a Rusiei că putem lua în considerare un Romexit, pe modelul Brexit, de ce ne-am mira că, după aproape de trei ori mai mulți ani, ne întoarcem la cultul personalității lui Ceaușescu? Din nefericire, imbecilii cu pricina nu fac decât să exprime public ceea ce și alți concetățeni ai noștri gândesc. Ții minte, cred, sondajul de acum câțiva ani, din care rezulta că un român din doi suferă de nostalgie după regimul comunist. Sigur că nostalgia e una, iar cultul personalității, alta. În esență, e vorba totuși de sentimente asemănătoare. Și alarmante! S-ar părea că progresul incontestabil și pe multe planuri făcut de țara noastră după revoluție se însoțește în mintea unora cu un anumit regres. Dacă ar fi vorba de o stare de nemulțumire materială, treacă-meargă! Dar declarația de presă a lui Tăriceanu, la care m-am referit, reflectă o stare de spirit, ceea ce e infinit mai grav. Ideea europeană este aceea care pierde, s-ar spune, teren de la o vreme. În cazul acesta nu mai e la mijloc o nostalgie (irațională, ca orice sentiment public sau privat!), ci de o opinie cvasi oficială și, încă, de una împărtășită de politicieni care numai de nostalgie după comunism nu pot fi suspectați, ci de cu totul altceva, și anume de un interes pe deplin rațional, acela de a nu mai fi „monitorizați” de UE în afacerile lor de tot felul și acuzați de corupție. La rigoare, îl pot înțelege pe un amărăștean care, înainte de 1989, avea o slujbă prost plătită, dar sigură, pe viață, și care astăzi poate intra în șomaj în orice moment, când patronul, turc sau arab, pe deasupra, nici măcar statul român, uită să-i plătească leafa și îl mai și dă afară. Cum să nu-l apuce nostalgia după comunism? Dar nu-l pot înțelege pe politicianul corupt, nu atât fiindcă își apără dreptul de a fura nestingherit, asta face parte din naturelul omenesc, cât fiindcă ridică potlogăria la nivel de idee, de principiu politic, manipulând opinia publică. Ai citit, desigur, scrisoarea academicienilor: până și niște intelectuali marcanți, scriitori importanți, au fost manipulați. Nu doar niște simpli cetățeni a căror cultură politică e făcută seară de seară la România TV și la Antena 3. Din contra, intelectuali adevărați, care au ieșit fără sechelele unei astfel de gândiri din regimul care a inventat-o și a făcut din ea o armă ideologică eficientă. Sloganele lui Ceaușescu erau: neamestecul în treburile noastre și noi nu ne vindem țara. Care au prins trainic pe un fond de antirusism tradițional. Cele dintâi slogane ale IMGB în 1990 au fost acestea, insuflate de o oficialitate care vedea peste tot unguri și ruși infiltrați ca să oprească mersul evenimentelor. Până și românii din diasporă au fost urecheați, deși reveniseră în țară în toiul revoluției, cu cele mai bune intenții, apoi, cu ajutoare. Motivul iritării viitorilor telespectatori ai României TV și ai Antenei 3 era că diasporenii nu mâncaseră salam cu soia împreună, precum cei trăiți în țară.

Cel mai greu îmi vine, totuși, să-l înțeleg pe cel care lăuda patriotismul de care ar fi dat dovadă Ceaușescu în „curățenia” de primăvară de după cutremur. Paul Goma însuși a publicat atunci, la incitația lui Nicolae Breban, care, la rândul lui, executa o indicație a generalului Pleșiță, fapt care i-a atras laudele acestuia, după cum citim în dosarul de Securitate al romancierului, un articol elogios despre marele patriot mic de stat. Ca și alți jurnaliști prea bine dresați la învățământul de partid ca să-și închipuie măcar că există o altă opțiune. Sunt încă în viață destui dintre ei. Dacă mi-ai spune, dragă Daniel, cine a reluat tema cultului personalității, l-aș identifica, poate, pe unul dintre aceștia. În realitate, Bucureștii au fost măcelăriți cu buldozerele înainte ca de sub ruinele blocurilor să fie scoase toate victimele. Conform unui calcul simplu: dacă nu mai există probabilitatea (științifică!) de a descoperi supraviețuitori, atunci, la treabă! Asta se cheamă crimă! Nu se știe câți oameni încă în viață sau câte corpuri strivite – o dată, de betoanele căzute peste ele, a doua oară, de cupele buldozerelor – au luat drumul gropilor de gunoi ale Capitalei. Pe moment, nu s-a comunicat oficial decât numărul morților. E greu de spus dacă era acela exact. Foarte probabil, nu. Nici după 1989, nu s-a reluat cercetarea. Poate că nu sunt eu la curent. I-aș fi recunoscător oricui mi-ar dovedi contrariul și mi-ar furniza informații sau titluri de studii pe temă. Există cu siguranță destui martori în viață. O socoteală simplă ne arată că cei mai tineri dintre ei la data cutremurului, cu patruzeci de ani în urmă, conștienți de cele întâmplate, au astăzi între 55 și 60 de ani. E ciudat ca nici unul să nu fi scris nimic. Vom trăi și vom vedea. Mă întorc și zic: autorul laudelor la adresa felului în care Ceaușescu a dispus dărâmarea a tot ce rămăsese în picioare din București (a fost și acesta un motiv al grabnicei igienizări) nu cumva s-o fi numărând printre ei?

Despre întâlnirile mele cu Ceaușescu, ți-am povestit. (Vezi că unele lucruri din cele spuse le țin minte?). Ce cred despre om și politician, căci altceva n-a fost, mi-e ușor să spun, dar nu sunt sigur că e mai mult decât o părere subiectivă. Nici măcar un profil psihologic. Nu cred în psihologie, nici în psihiatrie. (Să-ți spun de ce nu cred. Ca și zodiacul, psihologia are ca obiect o realitate indiscutabilă, legătura vieții pe pământ cu astrele, respectiv, sufletul omenesc. Ca să faci un profil, și într-un caz, și în altul, e nevoie de un număr de parametri verificabili. Dar și într-un caz, și în altul, numărul parametrilor tinde spre infinit. Aceia dintre ei care ne sunt dați sunt mult prea puțini ca să fie semnificativi, mai ales dacă ne raportăm la infinit. Matematicienii știu că infinitele creează singularități. Nesupuse legilor naturii, așadar inexplicabile.) Ce cred eu, în subiectivitatea mea, despre Ceaușescu, nu e o opinie, ci doar o ipoteză. Mi-o asum cu multă relativitate.

Omul era primitiv și needucat. Provenea dintr-o familie de țărani săraci, fiindcă bărbații preferau să bea, nu să muncească, iar femeile se supuneau necondiționat soților lor, ca mai toate la țară, în acea epocă. Ceaușescu s-a născut în ianuarie 1918, când Bucureștii și sudul țării se aflau încă sub ocupație germană, mulți bărbați aflându-se pe front și numărul copiilor din flori, în creștere. Nu știu dacă tatăl nou- născutului a fost pe front. Nu mă pot pronunța asupra paternității. Școala pe care a făcut-o nu i-a lăsat șleauri. A avut note mici la toate materiile. Asta s-a aflat după 1989, bineînțeles. La doctorat (în ce?) a ajuns sărind toate etapele intermediare, ca și soața lui, chimista codoi (CO2). Ca și contemporani de-ai noștri din epoca de tranziție (spre ce?), nu însă și de-ai lui, când școala era serioasă, iar salturile de la primară la doctorat erau strict rezervate familiei conducătoare. Nu totuși plagiatele: tezele erau scrise de alții, dar nu copiate, a Elenei, de către academicianul Simionescu, a lui Nicușor (atenție, nu Dan, Ceaușescu!) de un coleg al meu de Academie, căruia nu-i dau numele, fiindcă este realmente un savant, a lui Ceaușescu, habar n-am de către cine. Cherchez l’auteur, s’il vous plait! Trebuie să admitem că respectul față de originalitate era mai mare ieri decât azi. Nici măcar școala vieții n-a avut-o ucenicul cizmar Nicolae Ceaușescu. Una din fostele mele soacre, Dumnezeu s-o odihnească!, mi-a povestit că își repara pantofii la o cizmărie unde lucrase ca ucenic Nicolae. Era mucos, la propriu, puturos și nesimțit. Dacă îi va urî toată viața pe țărani din cauza tatălui și a scorniceștenilor, le-a purtat un oarecare respect cizmarilor (printre rarisimile meșteșuguri rămase particulare!), fiindcă nevasta cizmarului la care a ucenicit l-a tratat ca pe fiul ei, împiedicându-și bărbatul să-l bată de câte ori făcea câte un pocinog, stricând pantofii clientului în loc să-i repare. Mișcarea muncitorească în care intră ceva mai târziu n-a reprezentat cu adevărat o școală. Totul era fals și manipulat. Nu prea a avut ce să învețe. La celebrul proces din 1935, care îi va aduce lui E. Jebeleanu o imunitate pe viață în timpul regimului comunist, fiindcă a scris un reportaj în care menționa din întâmplare figura imberbă și naivă a tânărului de 17 ani, rolul fostului ucenic a fost secundar. După 1944, când PCR a venit, în mai mulți pași, la putere, Ceaușescu a stat o vreme cuminte în banca lui și când n-a stat, a dat dovadă de atâta zel, încât a fost remarcat de vechea gardă, Dej, Apostol, Bodnăraș, Maurer, cu două decenii mai vârstnici. Ca secretar politic al armatei, a condus comandouri de reprimare a țăranilor care continuau să refuze, spre 1960, să intre în CAP. Ar fi împușcat cu mâna lui țărani rebeli, la Buzău, de nu mă înșel. Episodul i l-a relatat Ivasiuc lui Goma, pe care îl întâlnise în închisoare, la începutul anilor 1970 și Goma l-a plasat în primul lui roman, încredințat noii edituri Cartea Românească. Deși numele lui Ceaușescu nu era menționat, editura a refuzat să publice romanul. Nu e cazul să-ți explic de ce. De aici a pornit o ură nestinsă nici azi a lui Goma față de Ivasiuc. În dosarul lui Ivasiuc, publicat de Ioana Diaconescu, nu există nici o dovadă că Ivasiuc l-ar fi „turnat” pe Goma la Securitate. Goma a pretins că, în cadrul anchetelor din 1977, i s-ar fi arătat o scrisoare olografă, adresată de Ivasiuc Securității. Eu însumi l-am întrebat pe Goma mai târziu dacă îi cunoștea scrisul fostului nostru prieten, pe care eu i-l cunoșteam foarte bine din articolele trimise la România literară, unde avea o rubrică săptămânală, de care m-am ocupat cât am fost redactor-șef adjunct. Mi-a răspuns că a fost prima și ultima oară când a citit un text olograf al lui Ivasiuc. A continuat totuși să ofere credit versiunii securiste. Se știe cum a ajuns Ceaușescu liderul partidului în 1965. Caz devenit paradigmatic: vechea gardă fiind împărțită în două tabere, a căzut de acord asupra tânărului de 47 de ani, închipuindu-și, și unii, și alții, că vor reuși să-l controleze. Ghinion! N-au reușit nici unii, nici alții. Ce a urmat, se știe.

Foto: Dinu Lazăr

Multă vreme am crezut, ca și alții, că Ceaușescu a fost animat de bune intenții la început, dându-și arama de dictator pe față, ulterior. Din afară, lucrurile așa păreau. Încă înainte de fatidicului an 1968, Ceaușescu a făcut scriitorilor și artiștilor o curte nebună. I-a luat în vizite oficiale, a mâncat cu ei la masă, a diminuat cenzura. În fond, avea nevoie de o bază puternică în societate, el, care nu avea încă una în partid, așa explicându-se relativul populism și o tot așa de relativă toleranță între 1965 și 1971. A reușit performanța de a schimba refuzul lui Brejnev de a asocia România în sinistra represiune din Cehoslovacia într-un refuz personal. A fost singurul lider comunist din Europa care a întreținut relații diplomatice cu Israelul, când întreg lagărul i-a urmat pe sovietici și a rupt relațiile cu statul evreu. Așa a luat naștere mitul independenței noastre naționale. Nu mă întreba, fiindcă nu am răspuns, dacă național-ceaușismul din anii 1970-1980 a fost sincer sau doar o tactică de moment menită a exploata până la capăt ideea națională, contrară internaționalismului proletar al sovieticilor. Am doar o impresie, bazată pe faptul că n-am crezut niciodată în sinceritatea politică a comuniștilor. Și-au modificat opțiunile de câte ori situația politică le-a cerut-o. Un zaț de naționalism șovin va fi existat în „concepția” de viață a lui Ceaușescu, un fel de sediment precum acela din mentalitatea omului de rând din toate timpurile și din toate țările. Dar nu o concepție. Concepția implică, dacă nu neapărat statornicie absolută, măcar o fidelitate principială. Despre ce principialitate se poate vorbi în cazul unui comunist ca Ceaușescu, „fidel” stalinismului și internaționalismului proletar în tinerețe, și naționalist à outrance la bătrânețe, când cita într-o plenară a CC al PCR cele mai xenofobe versuri din Doina, încă neretipărită în anii de comunism? Sau care încuraja protocronismul? Platon Pardău, redactor-șef la cotidianul de partid al județului Suceava în a doua parte a anilor 1960, mi-a povestit prima vizită în țară a noului secretar-general al PCR, când i s-a prezentat planul de reconstrucție a orașului și a cetății lui Ștefan cel Mare: a dat jos de pe masă, cu latul mâinii, întreaga machetă și a cerut să se facă alta după gustul lui. Asta dovedește că a fost de la început același dictator fără scrupule care a sfârșit sub gloanțele plutonului în ziua de Crăciun a lui 1989.

Sigur: Ceaușescu nu vorbea corect româna literară. Dar o vorbea mai bine decât o vorbesc mulți politicieni de azi. Avea pronunția lui necultivată. Nu știm cum stătea în materie de ortografie, fiindcă textele îi erau redactate de colaboratori. El doar le rostea. Când Al. Graur a publicat Micul dicționar ortoepic și ortografic, la mijlocul anilor 1970, și a recomandat să se pronunțe municipiu, nu muncipiu, toată lumea a înțeles că îl corecta pe Ceaușescu. La fel când atrăgea arenția că norma este prevedère, cu accent pe silaba penultimă, și nu prevèdere, cu accent pe silaba a doua, cum pronunța Ceaușescu. Iată un caz clasic în care ortoepia prezidențială o bate pe aceea corectă: și azi, ca și ieri, numeroși activiști de partid, comunist, social-democrat sau liberal, fără discriminare, pronunță ca Ceaușescu, nu cum cere regula. Mă simt obligat să precizez, nu pentru tine, care ești filolog, ci pentru unii din cei care ne citesc, că Ceaușescu nu stătea neapărat rău cu gramatica (morfologia, sintaxa), ci cu ortoepia, cu pronunțarea cuvintelor, adică, și cu vocabularul, extrem de sărăcăcios și de debitor limbii de lemn. Situație valabilă și astăzi. Doar Tăriceanu nu vrea neam să pună prepoziția pe, cerută de gramatică, înaintea unor acuzative! Ceaușescu îi era superior în această privință.

Și nu numai! Ca animal politic n-are rival între politicienii actuali. Doar Iliescu și Băsescu se pot pune, eventual, cu el. Tuturor celorlalți le lipsește acest al șaptelea simț, necunoscut psihologilor: acela politic. Sau îl au pe perioade determinate, după care își dau în petic. Vezi Dragnea. Cei mai mulți nu-l au deloc. Vezi Ponta. Și alții, legiune.

Mă opresc aici, ca să nu cumva s-o dau și eu pe cultul personalității lui Ceaușescu. Deși sper să nu fie o boală molipsitoare, ca rujeola, care îi sperie pe vecinii noștri. Mai ales înainte de a se descoperi vaccinul ideologic potrivit.

(din volumul „Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, în lucru)

(sursa foto: comunismulinromania.ro)