Ceaușescu și Eminescu

Daniel Cristea-Enache: În iunie 1989, din câte știu, a fost o adevărată luptă cu forurile pentru ca pe pagina întâi a „României literare” să fie portretul lui Eminescu, iar nu cel al lui Ceaușescu.

S-a vorbit adesea despre o confruntare a publicațiilor noastre culturale cu cenzura ideologică, înainte de 1990, și cu o cenzură economică, după Revoluție. Ca insider la „România literară” în ambele epoci, care „set” de dificultăți vi s-a părut mai surmontabil?

Nicolae Manolescu: Dacă îmi aduc bine aminte, e vorba de ianuarie 1988, când Ceaușescu împlinea 70 de ani. Foarte rar înainte se pusese problema exclusivității portretului lui pe prima pagină și niciodată la concurență cu al lui Eminescu. Țin minte data și pentru că Ivașcu încă trăia (a murit în 21 iunie 1988) și ne-a comunicat obligația de a scrie în trei numere consecutive despre septuagenarul dictator. În iunie, Ceaușescu nu avea ce căuta pe prima pagină. Ți-am mai spus asta: m-am înțeles cu Ivașcu să mă dau bolnav și să absentez glorios din toate cele trei numere. Înainte de cel de al treilea, m-a sunat Dulea, mi-a urat sănătate și m-a rugat să scriu neapărat ceva, indiferent despre ce carte, așa că am scris despre volumul de versuri Urcarea muntelui al Ilenei Mălăncioiu, comentat anterior exclusiv de Monica Lovinescu la Europa liberă. Articolul a apărut și mi-a atras observația sarcastică a lui Valeriu Cristea că scriu cu voie de la partid. Chestiunea cu portretul n-a fost simplă. L-am amânat un număr pe al lui Eminescu. Memoria îi lasă pe mulți când e vorba de fapte de vitejie din trecut. Fiindcă nu mă cred infailibil, te rog să te duci la colecția revistei. În orice caz, nu e vorba de iunie 1988.

Nu se poate compara, oricum am lua-o, situația dinainte de 1989 cu aceea de după. E adevărat, dar nu în defavoarea observației mele, că eu nu m-am bătut decât rareori cu Cenzura politică (nu mai era demult ideologică!) din comunism, dar am avut destule „prilejuri” să mă bat cu aceea economică postcomunistă. Cenzura comunistă o înfrunta directorul revistei, singur, neajutat de absolut nimeni, cu excepția abilității lui personale în a răspunde solicitărilor. Ivașcu avea geniu în această privință. Era de neînlocuit. Ca și Stancu la președinția USR. Nu mă întreba ce făcea. I-am dibuit doar puține vicleșuguri. Esența îmi scapă. Ca și Stancu, se va fi bucurat o vreme de poziția trecută în partid și de serviciile aduse. Dar în anii 1970-1980, cum ți-am spus data trecută, aceste merite nu mai erau recunoscute. Și, în acest caz, pe ce se baza?! Habar n-am. Tot ce știu este că Cenzura nu era de nebătut. Dacă insistai… Ca redactor-șef adjunct între 1972 și 1974, aveam contacte cu Cenzura tot la trei miercuri după-masa, în celelalte două, era rândul lui Dimisianu și al lui Horea. Nu încăpea negociere la drept vorbind. Doar întrebări din partea noastră. Mă porecliseră Domnul De Ce. Fiindcă puneam mereu întrebarea cu pricina. Se mai bâlbâiau și cenzorii când îi întrebam. Și profitam. Era ca un joc de ping-pong. Mingea rămânea când pe o masă, când pe alta. Vorbesc de problemele curente. Cele majore, orientare a publicației, colaboratori, numere „festive”, oho, câtă frunză și iarbă după Tezele din Iulie din 1971, acestea cădeau în răspunderea lui Ivașcu.

Imediat după 1989, lucrurile s-au schimbat radical. Mai întâi au dispărut fondurile USR, care nu mai era bugetată, și implicit banii necesari publicării revistelor. Din vânzări, România literară nu putea supraviețui nici când avea tirajele, care astăzi ni se par exorbitante, din anii precedenți, darmite acum, când tirajul a scăzut brusc la 5000 și, încet, încet, 2-3000, cât are în prezent. Numai de-a lungul anului 1990, hârtia de tipar și-a multiplicat prețul de 22 de ori. Și, în plus, se găsea tot mai greu. Până când au apărut firme particulare care importau hârtie, am fost dependenți de capriciile unicei mașini, faimoasa mașină 11, de la Letea din Bacău, care se defecta, destul de suspect, periodic. Ca mai toate întâmplările din epocă, și defectarea mașinii 11, producător exclusiv de hârtie de ziar, putea avea două explicații: una naturală, dată fiind vechimea ei imemorială și creșterea viguroasă a cererii, și una politică, în condițiile în care sutele de ziare ivite peste noapte țineau, cu minime excepții, partea opoziției la FSN și la Iliescu. S-ar zice că libertatea presei e totuna cu situarea ei în opoziție. Dacă e adevărat, atunci, în zilele noastre, referindu-ne mai ales la media, nu mai putem vorbi de libertate a presei, temeinic aservită puterii. Aservirea are motive economice, mai degrabă decât politice, ceea ce confirmă caracterul general al preponderenței economicului despre care întrebai. E mai rea această dependență decât aceea de cenzura comunistă? Probabil că nu, de vreme ce marja de exprimare publică liberă e incomparabil mai mare, cu toate piedicile financiare și, aș adăuga, umane, fiindcă și numărul ziariștilor mercenari care se duc după cum suflă vântul (sau Vântu!) reprezintă o piedică însemnată în calea respectării deontologiei. Cu toate astea, repet, nu m-aș întoarce în trecut. Mi-a venit adesea în minte în anii 1990 teza lui Lenin din articolul lui celebru din 1905, Organizația de partid și literatura de partid, lăudat cu asupra de măsură de Paul Georgescu sau de Ov.S. Crohmălniceanu pe vremea dogmatismului, teză care consta în a deosebi dependența de ideologic, socotită bună, de dependența de „sacul cu bani” al capitalistului, socotită rea. Teza îmi umbla prin cap ori de câte ori eram în căutarea unui om de afaceri dispus să sponsorizeze România literară. Și au fost destui, Dumnezeu să-i răsplătească pe cei care se hodinesc în sânul Lui, ca și pe cei încă în viață: Ion Rațiu, Dinu Patriciu, Sorin Marin, Octavian Mitu, un bancher, un patron al unei tipografii ale căror nume, rușine mie!, le-am uitat și alții, la care se adaugă bunăvoința unor directori de ziare, CTP și SRS, care cumpărau hârtie masiv, ceea ce eu nu-mi permiteam, dat fiind tirajul, și adăugau la cantitatea transportată o minusculă cotă parte pe care o plăteam eu. Până să ajung la această înțelegere, am luat cu împrumut hârtie de la unul sau altul. Efortul era mare, e adevărat, dar răsplătit atât de rezolvarea situației, cât și prin starea de bine pe care mi-au dat-o relațiile cu acești oameni generoși, unii devenindu-mi prieteni. N-a încăput nicio umilință. Și niciun compromis. Dacă mă gândesc la cenzura veche, nu pot să nu remarc o deosebire importantă, măcar în această din urmă privință. Ca și faptul că nu eram singur, cum fusese Ivașcu în fața cenzurii, în aceste căutări și negocieri reluate la câțiva ani sau la câteva luni: Dimi, Alex, Pascu, fostul secretar general de redacție, poreclit Masto, din pricina staturii lui impozante, Ada Bittel, Marina, de cum și-a făcut primele relații în lumea teatrului, toți aceștia au împărțit cu mine pâinea necoaptă a luptei pentru supraviețuirea României literare într-o lume în tranziție de la politic la economic, pe care nici unul dintre noi n-o cunoștea cu adevărat.

(din volumul „Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, aflat în lucru)

Foto: un colaj de Andrei Sipoș