„Cadrilaterul”

Daniel Cristea-Enache: La ședința de redacție săptămânală de la „România literară”, ați vorbit la un moment dat despre cei câțiva intelectuali de stânga, cu funcții în sistemul literar din „Epoca de Aur”, care alcătuiau un fel de front de rezistență (atât cât se putea rezista, în anii ‘70 și ‘80): G. Ivașcu, Zaharia Stancu, George Macovescu…

Cine mai făcea parte din această „echipă” de rezistență prin cultură? Bogza, Preda, Jebeleanu, Crohmălniceanu, Paul Georgescu erau, la rândul lor, cu linia „sincronistă”, nu cu cea „protocronistă”. Se poate spune că vechii comuniști și-au dat mâna, în literatură, cu tinerii scriitori pentru a crea un front împotriva naționalismului ceaușist?

Nicolae Manolescu: Nu era, propriu-vorbind, un front de rezistență. Mă refer la cei patru, nu la toți. Oameni de stânga, unii, foști comuniști, alții, ca Macovescu sau ca Ivașcu, din „tabăra” Pătrășcanu, acesta din urmă, treceau în ochii autorității politice de după 1971, când cu virajul spre național-comunism al lui Ceaușescu, drept un fel de coloană a cincea a fostului internaționalism propagat de sovietici după 1944. Mircea Grigorescu fusese șeful Cenzurii sub Antonescu, dar avusese intuiția să demisioneze în 1943, când sovieticii preluaseră inițiativa războiului, ceea ce îl scăpase de arestare odată cu lotul foștilor miniștri antonescieni. E drept și că, avertizat, stătuse ascuns pe la iubitele lui, patru la număr, din câte mi-a spus, într-un rând, Ivașcu, amuzat, până trecuse pericolul. Apoi a vândut sifon și suc într-o tarabă din București, o bucată de vreme. L-a angajat Ivașcu la revista Lumea și la Contemporanul, unde a continuat să semneze sub pseudonim, iar în 1971, la România literară, secretar-general de redacție, unde l-am avut coleg trei ani. Stancu nu stătea bine cu stânga-dreapta. În fond, nu avea nici o ideologie, dar i se opunea spontan lui Ceaușescu. Cu excepția lui Grigorescu, toți avuseseră funcții înalte în partid sau în stat, Ivașcu, după ce făcuse pușcărie patru ani, scos de Dej și expediat la ONU în 1953. În legătură cu motivul arestării, Lucian Boia e prost informat în una din cărțile lui. Motivul real a fost relația cu Pătrășcanu. Motivul invocat în 1949, după „căderea” acestuia, a fost că ar fi semnat în anii războiului reportaje defavorabile URSS. În realitate, era o coincidență de nume: autorul reportajelor era un cunoscut jurnalist de extremă dreaptă, doar că semnătura era aceeași, Paul Ștefan, pe care Ivașcu o folosise și el, dar în presa de stânga. (Cum i-o fi venit lui Preda ideea să-și boteze personajul jurnalistului din Delirul cu acest nume, habar n-am.) La un lustru de la evenimente, toată lumea știa că Ivașcu nu e Gregorian, directorul publicației Sfarmă Piatră. Ceea ce nu i-a împiedicat pe adversarii lui Pătrășcanu să profite de confuzie. La jumătate de secol de la aceleași evenimente, îi venea mai greu lui Boia să distingă adevărul de fals, deși intra în obligațiile lui de istoric. Lui Macovescu partidul i-a încredințat redeschiderea ziarului România liberă în 1945, dacă nu mă înșel. Ce funcții a avut mai târziu, știi prea bine. Ca președinte al USR, după 1977, a fost onorabil, apărând breasla. La Congresul PCR la care Ceaușescu a fost atacat de Constantin Pârvulescu, cel care i-a sărit dictatorului în sprijin a fost Macovescu. Acest act de lașitate partinică nu i-a servit la nimic. În 1981, când scriitorii l-ar fi vrut în continuare la conducere, până și pe jumătate radicala Blandiana implorându-l public cu vocea ei de fetiță, Ceaușescu i-a interzis să recandideze și Macovescu s-a conformat. Motivul trebuie să fi fost simplu: Ceaușescu nu iubea să fie îndatorat nimănui, faptul de a-l fi înfrânt pe Pârvulescu era numai și numai meritul lui personal. Gestul lui Macovescu îi leza orgoliul. E de mirare că Macovescu nu și-a dat seama de asta.

Cadrilaterul cu pricina făcea front comun, nu, în fond, rezistență, în momentele de criză. Se întâlneau și se sfătuiau. Nu știu dacă luau și decizii și, cu atât mai puțin, dacă deciziile lor aveau vreo urmare. E limpede că Ceaușescu însuși îi socotea greu de lovit, atacându-i pe rând, și asta, chiar înainte de moartea lui Stancu (fiindcă Grigorescu rămânea discret, ca un consultant, fără rol în piesă). Dovada constă în aceea că pe Ivașcu l-a scos de la Contemporanul cu zece ani înainte de a-l mazili pe Macovescu de la USR, după ce fusese ministru adjunct și ministru plin. Am participat rareori și întâmplător la reuniunile lor de taină (vorba vine!) și nu știu cum puneau ei problemele. În afară de Ivașcu, mă ținea parțial la curent Grigorescu. Aveau încredere în discreția mea, dar știau că nu gândeam la fel decât în privința lui Ceaușescu. Ce sfat să-mi fi cerut niște oameni care aveau de cel puțin două ori vârsta mea și trăiseră o experiență de viață și politică absolut diferită de a mea? Ca să nu mai spun că sfaturile mele nu le-ar fi folosit la absolut nimic. După 1989, am aflat și eu, ca și alții, că numeroși foști politicieni, din PNȚCD, îndeosebi, aveau, după ieșirea din închisoare, reuniuni asemănătoare, în care puneau țara la cale. M-a încercat un sentiment de compasiune față de ei. Sentiment care nu mă încercase niciodată înainte față de oamenii cadrilaterului. Poate fiindcă nu-i găseam la fel de naivi. Sau poate fiindcă ei erau, când se întâlneau, oameni cu, încă, oarecare putere sau care măcar avuseseră putere cu adevărat în regimul pe care acum îl contestau. Nu știu nici eu ce să cred. Un lucru mi se pare evident și țin să-l spun: cadrilaterul a reprezentat o formă, fie și minimă, de opoziție în cultură față de deriva regimului. Le datorăm celor patru și altora, aflați în aceeași situație, faptul de a fi reușit să publicăm până în 1989 ceea ce scriam, menținând în vigoare o opinie culturală, dacă nu ostilă fățiș regimului, în orice caz onestă și capabilă să ofere și altora bruma de speranță necesară supraviețuirii.

Foto: Dinu Lazăr