Bunica mea și Nadejda Mandelștam

Daniel Cristea-Enache: Privind în urmă lucrurile și faptele, considerați că 1956 a fost începutul sfîrșitului pentru comunismul mondial. Dar nu este un sfîrșit cam lung? 35 de ani pentru Uniunea Sovietică și ceva mai puțin pentru țările din lagărul socialist au trecut pînă la căderea comunismului în Europa de Est.

Din mai multe mărturii pe care le-ați oferit, în scris, ca și la discuții publice, ați afirmat că în anii ‘80 dvs. deja așteptați acest final; mai mult, că pe atunci refuzați încă o dată intrarea în Partid, pe motivul că n-o s-o faceți tocmai „la spartul tîrgului”.

Această opinie fermă cînd anume s-a conturat ca atare? Destui intelectuali ai noștri au mărturisit că, dimpotrivă, nu se așteptau la căderea regimului comunist și că abia venirea lui Gorbaciov la putere le-a dat unele speranțe că perestroika și glasnosti ar fi posibile și în România lui Ceaușescu.

Convingerea lui Nicolae Manolescu că totalitarismul va dispărea era o formă de optimism, de ridicare a moralului, sau un calcul și o proiecție lucidă? În a doua variantă, pe ce se baza calculul dvs. și care erau elementele factuale ale proiecției?

Nicolae Manolescu: Să nu uităm că e vorba de istorie! Cît a durat prăbușirea Imperiului Roman? Cîteva secole. Uimitoare este tocmai rapiditatea cu care s-au succedat în epoca noastră evenimente de o atît de mare anvergură istorică. Mi se pare că mă repet: generația mea a trăit în direct sau în timp real, cum se mai spune, al doilea război mondial, ascensiunea comunismului după 1947, stalinismul, Congresul XX al PCUS din februarie 1956, revoluția maghiară din toamna aceluiași an, revenirea din închisoare la șefia partidului comunist polonez a lui Vladimir Gomulka (despre care citeam, incredul, în „Scînteia”, în plină stradă, în drum spre facultate), retragerea Armatei Roșii de pe teritoriul țării noastre în vara lui 1958, reuniunile publice din aprilie 1964 în care era criticată sovietizarea României, primăvara de la Praga și invadarea Cehoslovaciei în 1968, cu declarațiile halucinante ale lui Ceaușescu și cu transmisiunile postului național de televiziune în direct de la Praga, Solidaritatea poloneză în 1981, alegerile libere din Ungaria, perestroika și glasnosti ale lui Gorbaciov, căderea zidului Berlinului, dispariția comunismului de pe trei sferturi din planetă, inclusiv revoluția română din 1989.

Cînd oare a cunoscut istoria o concentrare mai mare de evenimente importante decît în deceniile din urmă? Ar fi neonest din partea mea să spun că am prevăzut sfîrșitul comunismului. De așteptat, îl așteptam. Am început să cred că va veni, pe la mijlocul anilor 1970, cînd am citit, într-o ediție franceză, primul volum din memoriile Nadejdei Mandelștam, soția marelui poet mort în lagărele staliniste. Contrar convingerii celor mai mulți trăitori în țările din estul Europei, care „internalizaseră” ideea lui Marx despre finalitatea comunistă a istoriei, Nadejda Mandelștam afirma că regimul sovietic e doar o paranteză macabră care va fi închisă într-o bună zi tot așa cum fusese deschisă într-una rea.

Citind cartea, mi-am amintit brusc (am mai povestit asta) de bunica mea maternă care îi plîngea pe părinții mei, arestați la începutul anilor 1950, neînțelegînd biata bunică, credea adolescentul care eram, că nu erau considerați hoți, ci deținuți politici. La explicațiile mele, convins cum eram că nu știe pe ce lume e, bunica îl striga, realmente disperată, pe bunicul (al cărui nume îl port): „Nicule, cheamă-l pe doctorul Teodorini, băiatul ăsta e bolnav, auzi ce spune, că Petru și Sabina (părinții mei) au fost arestați pentru părerile lor politice!” Bunica gîndea ca Nadejda Mandelștam. Am descoperit mai tîrziu că amîndouă se născuseră în același an și în aceeași zi, în societăți grosso modo democratice. Era așadar normal să nu accepte că regimul comunist ținea de logica ineluctabilă a istoriei.

Foto de pe disrecording.com

În aceiași ani 1970, cînd descoperisem cartea Nadejdei Mandelștam, remarcam și comentam în romanul românesc al generației 1960, în acela al lui Alexandru Ivasiuc îndeosebi, tema evoluției istorice obligatorii de la comuna primitivă la comunism, evoluție supusă unei necesități care se cădea înțeleasă dincolo de inevitabilele sacrificii umane și sociale. Nu-i citisem pe atunci nici pe Hayek, nici pe Popper, așa că n-aveam idee de absurditatea considerării istoriei din punct de vedere teleologic. Drumul fără întoarcere al umanității reprezenta limita ideologică cea mai frapantă a criticii sociale, oricît de acerbe, din romanele majore ale epocii. Și, implicit, a înțelegerii critice a generației noastre. Curios e că nu făceam, nici după aproape două decenii, legătura cu procesul stalinismului întreprins de Hrușciov în 1956. Crimele lui Stalin intrau, s-ar zice, în norma fatală de sacrificii din teoria neomarxistă, deși sinistra lor anvergură ar fi fost de natură să le excludă din orice apreciere a faptelor istorice. Acest lucru nu ne trecea, pur și simplu, prin cap.

Mă întorc la partea a doua a întrebării. Nu pot pretinde că aș fi fost capabil de o analiză lucidă a unui inevitabil sfîrșit al comunismului, la fel de inevitabil ca apogeul istoriei într-o orînduire comunistă pe care o proclamau politologii marxiști. Nu știu nici măcar dacă aveam idee pe vremea aceea de politologie. Multe asemenea lucruri, astăzi pe toate buzele, ne erau necunoscute. Nici de vreo intuiție nu poate fi vorba. De altfel, nu cred în intuiții, premoniții, presentimente. Speranțe, da, aveam, mai ales după ce o citisem pe Nadejda Mandelștam. Dar atît. Chestia cu „spartul tîrgului” nu era altceva decît o provocare. E adevărat că aveam obiceiul să-mi încurajez prietenii pesimiști, ca Mircea Zaciu sau Z. Ornea. Zaciu mărturisește în jurnalul lui că făcea deseori drumul de la Cluj la București fără altă treabă decît ca să stea de vorbă cu mine. Bănuiam eu de pe atunci ceva: i-am spus într-un rînd că are nevoie de mine ca de un antinevralgic, aceasta fiind pastila la care eu însumi recurgeam nu doar cînd mă durea ceva, dar pentru că îmi asigura un fel de reconfort fizic și psihic, și asta, încă din facultate, cînd colegii mei se îndopau înainte de examene cu carbaxin. Nu, n-am văzut nici eu, cum n-au văzut nici alții, luminița de la capătul tunelului, cum se va spune după 1989 în legătură cu tranziția. Sigur, nu credeam nici în viziunea oribilă a unui tunel fără sfîrșit ca acela în care piere trenul într-o nuvelă a lui Dürrenmatt.

Dar știu eu ce credeam cu adevărat? Istoria trăită și aceea post-factum n-au prea multe în comun. Întîmplări care ni se par banale cînd le trăim se dovedesc ulterior adevărate răscruci în viața noastră. De ce am luat-o într-o parte și nu în alta? Cine ne-ar putea spune? Și dacă alegeam cealaltă cale, cum ar fi fost viața noastră? Am publicat într-o culegere de proză scurtă, pe care mi-a solicitat-o Domnița Ștefănescu pentru editura „Mașina de scris”, o povestire intitulată Răscrucea, în care era vorba despre o astfel de alternativă, care se poate dovedi tragică. În perspectiva istoriei, e ușor de vorbit despre sfîrșitul comunismului (acesta e, nu e așa, leit-motivul întrebării de față), dar în 1956 sau chiar în 1968, anii marilor răscruci, habar n-aveam de importanța capitală pe care urmau s-o capete evenimentele trăite, și nu numai pentru noi, dar pentru oamenii de pe întreaga planetă.

Poate în 1981, cînd Solidaritatea obliga guvernul comunist polonez să semneze înțelegerea de la Gdansk, să fi avut intuiția sfîrșitului unui regim care ni se părea etern și inconturnabil. Dar în 1981, luminița de la capătul tunelului începuse să pîlpîie, slab, abia perceptibil. Nu mai era cine știe ce scofală să prevezi sfîrșitul. Doar că nici atunci mulți n-au crezut că va urma un regim democratic, ci, cel mult, un comunism cu față umană. Și ce fel de față avusese comunismul dinainte, dacă luam expresia? Iată o întrebare pe care nici Gorbaciov, nici Ceaușescu nu păreau să și-o fi pus. Pînă și ei uitaseră de Raportul secret al lui Hrușciov. Cum să nu fi uitat noi?

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru