Andrei și Ana

Daniel Cristea-Enache: Ați vorbit despre ascendența dvs., despre părinți, bunici, rude mai îndepărtate (ca epocă sau în genealogie), o strămătușă care a intrat și în titlul unui volum de Teme; iar „cronica”, deși cu o componentă nostalgică, a fost foarte detaliată și obiectivă, fără idealizări și sentimentalisme. Puteți fi la fel de obiectiv și cu descendența lui Nicolae Manolescu: fiul și fiica dvs.?

Cu ani în urmă, o anchetă literară destul de crudă îi făcea pe câțiva scriitori ai noștri să se confrunte cu alternativa familie-scris. Ei erau întrebați, de-a dreptul, ce ar alege dacă ar fi obligați să opteze pentru una sau alta.

Voi reformula alternativa din ancheta aceea. Cum s-au împăcat și se împacă fiul și fiica dvs. cu scrisul și cariera tatălui lor? Și, invers: în ce măsură scrisul, formă de expresie atât de intimă chiar și pentru un critic literar, manifestă o „gelozie” față de persoane încă mai apropiate de dvs. decât el?

Un mare scriitor (critic literar), cu egoismul creatorului și al profesiei; și, pe de altă parte, un tată bun – nu e o dificultate în a împăca aceste două condiții?

Nicolae Manolescu: Nu cred că e nici o incompatibilitate. Dacă meseria sau vocația nu fac neapărat din tine un părinte bun, nu înseamnă că un părinte rău are dreptul să se socotească justificat de meserie sau de vocație. Sigur că în viața reală pot interveni elemente perturbatoare. Ai, de exemplu, o meserie care te ține departe de casă întreaga zi sau faci naveta (cum am făcut-o eu însumi în anii 1960, de la Câmpina, unde locuiam, și unde mi se născuse fiul, la București, unde predam la Facultate). Asta, da, îți pune unele probleme. Ca să nu spun că ambii părinți se pot afla la un moment dat în această situație. Astăzi există instituția bonei sau a unei baby sitter, înlocuitoare la nevoie. Dar ieri în România, nu exista nici una, nici alta. Existau, ca și azi, e drept, bunicii. Însă eu am fost totdeauna, nu numai de când sunt bunic, de părerea că bunicii trebuie lăsați să-și petreacă bătrânețea cum cred ei de cuviință, nu să se ocupe de nepoți. Am această idee poate și din cauză că am căzut pe capul bunicilor materni când părinții mi-au fost arestați și am văzut cât de greu s-au descurcat. În ce mă privește, am avut norocul unei meserii care nu-mi lua toată ziua. Sau îmi lăsa destul timp de stat acasă, unde îmi pregăteam lecțiile sau citeam lucrările studenților. Cu vocația e altceva. Vocația poate fi foarte absorbantă. Îi cunosc destul de bine pe scriitori, ca să știu că unii nu pot scrie decât în anumite condiții, nesuportând să fie deranjați, sensibili la „decor” sau la zgomote. Am avut noroc să fiu insensibil la toate aceste inconveniente. Mai exact, m-am adaptat imediat la orice situație nouă. Când făceam naveta, cu trenul, citeam. Colegii mei de navetă jucau cărți. Sau se plictiseau. Cu timpul, ajunsesem să și scriu. Scriindu-mi articolele și cărțile cu stiloul și apoi cu pixul, mi-a venit ușor să așez foaia de hârtie sau caietul sau ce era pe măsuța de la geam, dacă prindeam locul, și-l prindeam, fiindcă ajungeam la gară din vreme, și mă puneam pe scris. Revizuiam textul acasă, firește, dar greul era prima formă. Am schimbat locuința de multe ori în viață, n-am avut niciodată dificultatea de scrie în noul mediu. Unde mă pui, acolo scriu. Mi-am rezervat câteodată o cameră ca birou personal. Rareori am folosit-o. În epoca glaciară din ultimii ani de comunism, citeam și scriam întins în pat, sub pătură. Nu știu dacă cineva ar putea remarca în scrisul meu deosebiri legate de aceste schimbări de loc sau de condiții. Această adaptabilitate m-a determinat să nu pun preț pe mofturile artiștilor, pe fițele lor, pe care atâția le socotesc definitorii pentru pictori, actori, scriitori și restul. Nu ai capricii, nu ești artist adevărat! Dacă acesta este un criteriu valabil, nu-mi rămâne decât să admit că n-am fost artist.

Dificultățile legate de a fi părinte au fost, în cazul meu, de altă natură. M-am despărțit de prima mea soție, când fiul nostru avea șapte ani. Abia mergea la școală. O vreme, n-am putut să-l văd. Așa hotărâse soția mea. Ceva mai târziu, am primit permisiunea să mă întâlnesc cu el. Problema nu era de ordin material. Am fost toată viața atent să-mi îndeplinesc acest fel de obligații. Problema era legată de ce gândea fiul meu despre relația dintre părinții lui. Și, în mod special, despre tatăl lui. Am avut șansa de a nu fi avut un copil cu toane. A trecut peste pubertate fără nici o modificare în comportare, ca și mine, de altfel, ca și fratele meu. Adolescent fiind, când am început să petrecem vacanțele împreună, la mare sau, an de an, de câteva ori, pe munte, ne-am înțeles de minune. Era destul de înțelept să mă accepte cum sunt, iar eu să încerc să-l înțeleg, fără a-i impune părerile mele, fără a-i reprima impulsurile juvenile, controlându-l sumar și discret. Nu m-am amestecat în opțiunile lui profesionale. Faci ce facultate vrei, i-am spus, important este să-ți placă ce faci. Am descoperit relativ târziu, când se afla spre sfârșitul liceului, că n-are o vocație precizată. De altfel, în clasa întâi a fost singurul care n-a avut mențiune, a trecut prima treaptă la liceu spre coada listei, a doua spre capul listei, bacul, onorabil, facultatea printre primii. A mers în sus, așadar. Iar eu am avut deșteptăciunea de a nu-l sili la nimic. Nu-mi păsa ce note lua. Nu voiam să fie premiant. Și a ieșit bine. Voiam să învețe și să știe de ce trebuie să învețe. La Geologie s-a dus explicându-mi că nu vrea să fie inginer (urmase realul) într-o fabrică, că prefera să-și facă meseria în aer liber. Ce era să zic: doar eu îl dusesem pe munte de la patru ani. A apucat să conducă două șantiere, la Băile Herculane și la Seini, în Maramureș. Apoi Institutul de Geologie de la Chitila s-a desființat și a rămas șomer. L-a angajat Aug. Buzura la o revistă a ICR. A trecut la „Dilema” lui Andrei Pleșu, pe care l-a urmat la „Dilema veche”, unde în prezent este redactor-șef adjunct. Scrie reportaje și articole pe temă socială. Are stil. Pleșu mi-a spus nu o dată că-i place cum gândește și cum scrie. Ca și mie, de altfel. L-am întrebat într-un rând de ce n-a urmat filologia, dat fiind că-i place scrisul. Mi-a răspuns că n-a vrut să fie toată viața fiul tatălui lui. Ceea ce constituia o dovadă de înțelepciune și de delicatețe sufletească. Se apropie de 51 de ani. Are un fiu adorabil, care cântă la pian. Eu fiind afon, nu știu cu cine seamănă. Andrei, fiul meu, îmi seamănă în multe privințe, gândim deseori la fel, avem aprecieri asemănătoare, ne deosebește plăcerea lui, ca și a fiului lui, de a schia sau de a juca tenis, eu practicând sportul numai la televizor. Când era copil, l-am dus la piscina unei școli din București, să învețe să înoate. N-aveam mașină, piscina aflându-se în altă parte a orașului, așa că drumul cu troleibuzul și tramvaiul ne-a luat o groază de timp. Din cauza bacteriilor de rigoare din apă, a contractat o viroză și n-am mai putut merge a doua oară. Am fost fericit! Deși cea mai neînsemnată boală a copiilor mei mă panica, de data asta m-am simțit degajat de obligația de a-l duce să facă un sport pe care, ca și schiul, îl detestam, Poftim exemplu de egoism părintesc! Educația literară i-am făcut-o fără efort, firesc. Am greșit doar cu Dostoievski: i l-am dat să-l citească prea repede. Ani de zile după aceea, când l-a reluat pe cont propriu, mi-a mărturisit că graba mea, care îl știam pe de rost, l-a îndepărtat de Dostoievski pentru multă vreme. Unele din cărțile copilăriei mele au fost și ale lui, Jules Verne, bunăoară. I-am cumpărat ediția cvasi completă (cartonată!) de la editura Ion Creangă. Altele, Winnetoo, de pildă, îmi erau necunoscute.

Ana, fiica mea, are cu 37 de ani mai puțin decât Andrei. Nici una din cărțile adolescenței mele sau ale fratelui ei nu-i spune nimic. E născută în zodia lui Harry Potter și a „Stăpânului inelelor”. Ca să nu mai vorbesc de tabletă și de Facebook. Mai sportivă și mai muzicală decât mine, maică-sa a dus-o an de an la schi, la înot, la tenis și la baschet, i-a cumpărat pianină, flaut și ghitară, angajându-i profesori. Ana le-a făcut pe toate și face în continuare unele dintre ele, fără să stăruie, cu talent, dar fără aplicație. La școală, i-a semănat fratelui ei: a mers în sus. Acum, pregătindu-se să intre la liceu, a început să ia note maxime, care o stimulează atât de tare, încât e limpede că dezinteresul afișat înainte pentru premii era fals. Are, ca și maică-sa, bosa limbilor: urmând de la început școala în Franța, vorbește franceza ca o nativă, tot așa cum vorbește germana (de doi ani și jumătate este elevă la College Voltaire din Berlin), nu departe aflându-se engleza, pe care o studiază de ani buni, ca toată generația ei, și, mai de curând, spaniola, pentru care a avut o chemare inexplicabilă și pe care o stăpânește, după numai câteva luni, ca și cum ar cunoaște-o dintotdeauna, spre uimirea profesoarei ei, căreia nu-i vine a crede că nu știa boabă, când a început lecțiile. Ana e un copil foarte bun, în tradiția familiei, maturizându-se rapid de pe la 12 ani, când am observat, de la o vacanță la alta, pe care și le petrece cu mine, o schimbare radicală în comportamentul ei de copil. A adoptat-o pe actuala mea soție, al cărei tact a sfârșit prin a o cuceri, după un timp în care a existat oarece gelozie din partea Anei sau, știu eu, refuzul unei posibile mame vitrege. Maică-si îi datorez înțelepciunea cu care a tratat divorțul nostru și faptul de a nu fi făcut greșeala multor mame de a-i întoarce pe copii contra taților. Din contra, a făcut tot posibilul ca Ana să aibă față de mine atașamentul dinainte de despărțire. Familia nu s-a destrămat decât, așa-zicând, oficial. În realitate, Ana se simte iubită și protejată în egală măsură de ambii părinți. Pentru mine, care am avut acest copil la 63 de ani, fiecare ceas petrecut împreună contează cât un an. Încerc să mă bucur de fiica mea cât pot, în ideea că nu se știe dacă voi trăi destul ca s-o văd pe deplin realizată și la casa ei. Am avut această aprehensiune de când s-a născut. A fost însă o opțiune pe deplin responsabilă, pe care mi-o asum în continuare și, cu voia lui Dumnezeu, mă voi bucura că am avut curajul s-o fac cât îmi va fi dat să trăiesc.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr