Amfiteatrul Bălcescu

Daniel Cristea-Enache: Plăcerea lecturii nu o au, din păcate, autori ai noștri ce par să scrie mai mult decît citesc; și care se citesc, apoi, exclusiv pe ei, ignorînd cărțile confraților, despre care totuși emit opinii. Pe necitite…

La dvs. s-a observat și o poftă a scrisului, dincolo de programul estetic al criticii pe care o faceți. Scrieți cu plăcere, cu bucurie chiar, de mulți ani. Nu ați avut niciodată spectrul sterilității, „crampa” paginii albe, crize mai serioase de inspirație?

Pe de altă parte, mă impresionează energia și vitalitatea de care dați dovadă. Într-o singură zi, ați fost la o ședință la Academie, la o jurizare și o premiere la „România literară”, la o conferință la Litere. Cînd mă gîndesc la atîția conaționali ce par obosiți din orice, încă de la naștere, nu pot să nu vă întreb: de unde această formidabilă energie a lecturii, a scrisului, a gînditului însuși? Este o moștenire de familie și/ sau o formă de autoconstrucție intelectuală?  

Nicolae Manolescu: Cu vîrsta, se instalează tot mai des oboseala. Eu însumi sînt mirat cînd îmi amintesc de cîte făceam altădată fără să obosesc. Doar cititul și scrisul continuă să nu mă obosească, poate pentru că niciodată n-am făcut altceva decît să citesc și să scriu. Și, uitam, iartă-mă, n-am obosit niciodată să fiu profesor. E adevărat că o zi ca aceea la care te referi reprezintă în timpul din urmă o excepție. Mă simt obligat să precizez totuși că nu toate momentele au fost obositoare. Întîlnirea cu studenții, chiar dacă încheia ziua, nu m-a obosit deloc.

Pe vremea cînd făceam politică, îmi petreceam sîmbăta și duminica la Sibiu, unde fusesem ales senator, iar de luni pînă joi umblam prin țară, întîlneam tot felul de oameni, vorbeam cu ei, le ascultam doleanțele (mai există oare cuvîntul în limbajul parlamentarilor de azi?) și opiniile, încercînd să-i conving sau măcar să-i încurajez, deși cel mai greu îmi era să le fac promisiuni, cu atît mai greu, cu cît partidul pe care îl conduceam, Partidul Alianței Civice, s-a aflat mereu în opoziție, niciodată la putere. La sfîrșitul săptămînii, mă întorceam deseori rupt de oboseală. Vineri redeveneam profesor. Aveam un curs și un seminar. Era ziua în care nu simțeam nici cea mai mică oboseală. Ca și cum m-aș fi vindecat brusc. Nici sechele, nici nimic. Eram în elementul meu. A l’aise, spune francezul. A doua zi o luam odihnit de la capăt. Ceea ce vreau să spun este că nu m-a obosit niciodată ceea ce mi-a plăcut să fac. Mi-a plăcut să fiu profesor. Ai pomenit de întîlnirea cu studenții, în seara acelei zile foarte lungi. Nu mai intrasem demult în amfiteatrul Bălcescu de la Litere. (În ultima vreme, înainte de 2012, cînd am încetat să mai predau, îmi țineam orele pe unde se nimerea, fiindcă, venind din Franța numai la început de trimestru, orele trebuiau grupate într-un interval scurt, ceea ce complica programarea sălilor.) În Bălcescu ținusem, decenii la rînd, cele mai multe cursuri. Nu știu de ce. Hazard, ordine ascunsă? Aflîndu-mă din nou într-un loc atît de familiar, m-a emoționat deodată gîndul că se împlineau 59 de ani de cînd trecusem prima oară pragul Facultății. Toată viața mea profesională se petrecuse între acele ziduri, la aceeași catedră, cu aceleași bănci în fața ochilor, doar că aceia care le ocupau acum nu erau născuți cînd m-am așezat prima oară în banca de la marginea celui de-al doilea rînd din stînga și apoi la catedra care nu fusese schimbată în tot acest timp, nenăscuți erau chiar și părinții lor, poate doar bunicii.

Să-ți mărturisesc un lucru amuzant: semnînd autografe pe cărți, ca noi toți, am început să fiu de la un timp încoace rugat să o fac, nu pentru persoana care se afla în fața mea, de obicei o tînără, ci pentru mama ei, care, mi se spunea, îmi fusese studentă, pentru ca apoi să fie vorba de bunica tinerei, și ea, desigur, tot o fostă studentă. Așa și cu copiii din amfiteatrul Bălcescu: aveau probabil unii din ei bunici care îmi fuseseră studente. E îngrozitor să fii atât de bătrîn. Și despre ce le puteam vorbi acestor strănepoți? Despre meseria de profesor, desigur. Despre faptul că nu poți învăța nimic, nici măcar limbi străine, fără profesor. N-are rost să mă repet. În discuțiile noastre trecute, am mai spus lucrul acesta. Doar un lucru să-ți mai spun. În amfiteatru erau o mulțime de tineri cărora nu le fusesem și nu aveam să le fiu profesor, cîțiva foști studenți ai mei, trei sau patru colegi de facultate și doar unul din profesorii mei, Paul Cornea. Mi-a stat inima în loc de emoție. Pentru prima dată, eu eram la catedră și el în bancă.

În clipa următoare, mi i-am reamintit pe toți, umbre scumpe, cărora le datorez mai mult decît oricui pe lume faptul de a fi ceea ce sînt: G. Călinescu, doar profesor onorific la sfîrșitul anilor 1950, Tudor Vianu la Comparată, Edgar Papu la Universală, marii lingviști învrăjbiți Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan, neuitatul savant Jacques Byck la Istoria limbii, ca și renăscutul din propria cenușă stalinistă Al. Graur, minunata Doamnă Djamo la Slavă veche, marii latiniști I. Fischer și Sorin Stati. Nu i-am avut direct profesori, fiindcă nu fuseseră încă „reabilitați”, pe Șerban Cioculescu, cu care îmi voi face teza de doctorat, și pe Al. Piru, cel atoateștiutor în materie de literatură română. Extraordinar mi se pare faptul că sînt încă în viață cîțiva dintre iluștrii noștri dascăli, în pofida atîtor ani scurși din vremea studenției mele, D. Micu, coordonatorul tezei de licență, cu neobișnuitul subiect, atunci, ca și acum, Proza lui Dimitrie Anghel, care mi-a devenit prieten și căruia îi voi fi colaborator la Literatura română de azi, cartea cu care am debutat, Grigore Brâncuș, cel mai bun cunoscător al substratului geto-dacic și al limbii ilire, Alexandru Niculescu, romanistul, Ștefan Cazimir, alt atoateștiutor de literatură română, ca și Al. Piru, cu care totuși nu se împăca, și Paul Cornea, firește, despre care tocmai am vorbit.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr