Alegerile trec, țara rămâne

Daniel Cristea-Enache: Impresionantă confesiunea dvs. Vă mulțumesc pentru ea – probabil nu v-a fost ușor s-o faceți…

Unul dintre avantajele modului în care se desfășoară convorbirile noastre, „în timp real”, este că astfel putem înregistra și puteți analiza „la cald” evenimente importante din sfera publică, socială și politică.

Suntem la câteva zile după alegerile parlamentare și cunoaștem deja rezultatul votului. Cu cine ați votat la Senat și la Camera Deputaților și cum interpretați creșterea PSD, descreșterea PNL și apariția pe „podium” a unei noi formațiuni, USR?

Nicolae Manolescu: Titlul convorbirii noastre de astăzi, 13 decembrie 2016, reprezintă expresia optimismului meu dintotdeauna, inclusiv politic, greu încercat de la o vreme, acesta din urmă. M-a ajutat să-l mențin viu scurta mea experiență din anii 1990, când am constatat, nu ca spectator, ci ca personaj în jocul politic, că, lipsită de scop și imprevizibilă, istoria este ciclică, nu liniară, că se repetă, chiar dacă nu în forme identice, că, aparent irațională, își are rațiunea proprie pe care rațiunea n-o recunoaște. Sigur că, am tot spus-o, și pe mine m-a enervat, ca și pe alții, afirmația de imediat după 1989 a lui Silviu Brucan cum că România va avea nevoie de 20 de ani ca să devină o democrație reală. Iată, au trecut cu șapte mai mulți, nu doar sorocul neîmplinindu-se, dar politicul făcând în anii 2000 câțiva pași în urmă față de anii 1990. Cu toate acestea, mă uit, conform firii mele optimiste, la partea plină a paharului și nu pot rămâne orb la un progres însemnat, în numeroase domenii, în justiție, de exemplu, în armată și în poliție, în nivelul de trai (trebuie să fii de reacredință să nu remarci creșterea salariilor și pensiilor, cu toate tăierile din 2009, absolut necesare, oricâtă demagogie ar consuma unii pe tema aceasta), în diversificarea ofertei materiale sau spirituale, în responsabilizarea unor categorii tot mai largi din populație față de problemele societății. A regresat, vai, învățământul, e adevărat, dar nu neapărat și sănătatea, în ciuda scandalurilor provocate, nu atât de starea reală a lucrurilor (spitalele sunt azi mai bine dotate decât ieri, mai în pas cu modernitatea, au apărut clinici private de nivel occidental) sau de incompetența medicilor, rămași printre cei mai buni din Europa, cât de dorința imorală a unor gazetari de a face rating prin acuzații enorme, fie și cu prețul distrugerii unor instituții sau cariere medicale. Sunt exemple printre altele. Ceea ce voiam să spun este că avem neapărată nevoie de obiectivitate când judecăm lucrurile. Când judecăm, inclusiv, politica. Judecățile partizane induc de obicei idei, pe cât de false, pe atât de capabile să manipuleze opinia publică. Sper că nu-ți închipui că alaltăieri au votat cetățenii. Nici vorbă! Au votat mediile de comunicare în masă. E la mijloc un fel de spiritism electoral, care, în loc de un mediu, are mai multe, de aceea am pus media, la plural. În ce-i privește pe analiștii politici, ei agenții perfecți ai manipulării. Am mai spus-o: așa zisele lor analize constau de regulă în datul cu părerea. Dar, vai, ce efect are datul cu părerea în era noastră a incompetenței! Îl citești, bănuiesc, măcar în zile de post, pe Ion Cristoiu. Vei fi remarcat poate că articolele lui din Evenimentul zilei sau intervențiile lui de pe toate posturile de televiziune (imparțial ca tot românul, cum îl știm, cel numit respectuos de confrați „maestrul”!) au ca temă principală preocuparea jurnalistului din Reportaj de Caragiale pentru „ce gândește Suveranul”. Nu pentru ce se întâmplă în realitate, ci pentru ce jurnalistul crede, pardon, știe că se întâmplă în capul lui Iohannis, Cioloș, Kövesi et comp. Ion Cristoiu e un Caracudi care își concepe fanteziile politice, nu în restaurantul din Cișmegiu, cu blocnotesul lângă sticla cu bere, ci într-o sală a Bibliotecii Academiei, cu computerul lângă un pahar cu apă chioară.

Mă întrebi cu cine am votat. Eu votez încă din 1990 cu liberalii și cu dreapta. Într-o carte de mărturisiri politice alcătuită de Valeriu Stoica nu de mult, am spus că doresc ca măcar generația mea să nu mai aibă de-a face cu stânga după atâtea decenii de socialism științific. Ce va fi după noi, vor vedea copiii noștri. Ei vor trăi însă în lumea pe care le-o lăsăm noi moștenire, așa că nu mi-e indiferent cine construiește astăzi această lume. Și care nu poate fi o lume ca lumea prin distribuirea echitabilă a sărăciei, eventual grație magnanimiei statutului; înainte de a avea, trebuie să produci; și numai piața liberă, concurența produc cu adevărat. În aceasta constă deosebirea esențială dintre stânga și dreapta. Și, apoi, eu nu consider votul ca ținând de conjunctura politică. După părerea mea, votul trebuie să țină de principii. De aceea n-am votat niciodată cu stânga din 1990 încoace. Indiferent de greutatea de moment a partidului care răspundea principiilor mele, indiferent de reprezentanții săi pe listele electorale. Nu mai am de mult naivitatea de a fetișiza instituții politice sau oameni politici, nici pe aceea de a nu vedea pădurea din cauza copacilor, adică interesul general din cauza unor perturbări ocazionale. Dar țin la principiile mele, mai cu seamă că, nemaifăcând politică de un deceniu și jumătate, nu sunt obligat să fiu pragmatic. În politică, pragmatismul se bazează pe teoria votului util, care cere să nu risipești voturi pe candidați sau partide date dinainte ca sigur perdante. Exceptând acele situații speciale, care nu-ți pretind renunțarea la principii, când, altfel spus, două sau mai multe partide se află de aceeași parte a baricadei, împărtășesc aceeași ideologie, și când poți lua în considerare votul util.

Ții minte că n-am vrut să discutăm despre alegerile parlamentare recente înainte de 11 decembrie. Cum ți-am spus, nu fac pronosticuri. N-am jucat la loterie, nici la pronosport, deși fotbalul m-a interesat de când mă știu, ca să nu mai vorbesc că mi-a lipsit dintotdeauna gustul pentru cazinouri, și nu doar pentru că n-am avut niciodată destui bani, dar, pur și simplu, pentru că prefer jocurile cu mingea, pe care le-am practicat, jocurilor de noroc. (Îmi amintesc uneori amuzat de concursurile pronosport organizate de Roger Câmpeanu la România literară în anii 1970-1980, în preajma unor turnee finale ale campionatelor mondiale sau europene de fotbal, concursuri la care participau redactorii și unii colaboratori permanenți, ca mine. Întrebările erau… exhaustive: nu doar rezultate finale ale celor câteva zeci de partide, dar rezultate la pauză, cine va înscrie primul gol în turneu, cea mai mare diferență de scor etc. Trei participanți se pricepeau la fotbal: Roger, Radu Cosașu și cu mine. La unul din concursuri ne-am situat în această ordine pe ultimele locuri. Am nimerit, adică, ținta de cele mai puține ori, Pe locurile 1-2, ex aequo, Leonid Dimov și Dana Dumitriu, care nu fuseseră în viața lor la un meci! Norocul inocentului, i-am tachinat noi, mai știutorii, plini de colegială invidie.) Acum, deși rezultatele oficiale întârzie, fac patru constatări.

Sondajele și exit poll-urile s-au dovedit exacte. La coadă, IRES-DG24, care nu a văzut PMP în Parlament. A nimerit-o, în schimb, sondajul Pieleanu-Antena 3, care o dăduse rău în bară la prezidențialele din 2014. În al doilea rând, alegerile au fost mai bine organizate și, prima oară, monitorizate perfect electronic decât oricând după 1989. Asta, în ciuda isteriei unor Ghiță sau Zară de la România TV pe tema fraudelor anunțate. Trei: nici un partid ultranaționalist n-a intrat în Parlament, nici PRU, nici ANR al lui Marian Munteanu, susținute masiv de Victor Ponta și, respectiv, Rareș Bogdan. În seara zilei de alegeri, Rareș Bogdan tuna și fulgera contra rezultatului lamentabil al PNL, dar uita că, înainte ca Teodor Athanasiu și Alina Gorghiu să-l reșapeze pe Marian Munteanu la Capitală, el este cel care l-a invitat de câteva ori la Realitatea TV pe fostul lider al studenților din 1990, cântând amândoi pe struna unui naționalism înfocat. Așa că, dacă tot vorbim de responsabilități, Realitatea TV, cu Rareș și Hoandră, cel cu temele nefăcute în emisiuni, trebuiau să ceară iertare PNL pentru răul făcut în primăvară și răsfrânt în iarnă asupra partidului. Realitatea TV e singurul post, deși Rareș și cu mine ne cunoaștem de două decenii, care nu m-a întrebat ce știu despre fostul meu student. Patru: au intrat în parlament partidele date de toate sondajele din ultima vreme ca biruitoare: PSD, PNL, USR, UDMR, ALDE și PMP. Nu sunt mari surprize decât scorurile „istorice” (auzi vorbă!) ale PSD și USR. Partidul de strânsură al lui Nicușor Dan e un PP-DD (care a avut totuși cu 5% mai mult), și va avea aceeași soartă. Risc, iată, un pronostic. Nu de alta, dar nu-l văd capabil să facă în Parlament o opoziție mai eficientă decât face de șase luni în Primăria Generală a Capitalei. În primul rând, fiindcă nu are cu cine. Am văzut listele de la Iași, județ unde a avut un scor bun: niște neica nimeni. La Cluj, doritorii de a deveni membri și de a candida au adresat cereri de înscriere Filialei U(niunii) S(criitorilor) R(omâni), pe scurt, USR, neavând habar despre ce e vorba. Cum să salvezi România în aceste condiții? Cu 48% locuri în Parlament, PSD e la o jumătate de pas de a guverna singur. Euforia de care acest partid penal pare cuprins i-a speriat pe ALDE-liberali, care își văd reduse aproape la zero șansele de a-l înscăuna pe Tăriceanu premier, și chiar acelea de a li se oferi în viitorul guvern posturi cât de cât importante. Mai știi, pușchea pe limbă, Daniel Barbu la cultură! Mai ales că UDMR a anunțat că, în anumite condiții, ar susține coaliția celor două. Fie și neavând niciodată, absolut niciodată, parte de respectarea de către partidele ajunse la putere a obligațiilor asumate anterior, UDMR e dependent de guvernare ca de droguri. Nu s-a aflat în opoziție decât o singură dată, când eram eu însumi în Parlament, în prima jumătate a anilor 1990. Augustin Buzura mi-a relatat cândva o întâmplare adevărată, petrecută dintr-o comună, pe care a reluat-o într-un roman: țăranii, sătui să trebuiască să-și ucidă vițeii la fătare, ca să nu le fie confiscați de autoritățile comuniste, au „delegat” o vacă din sat să fie dusă periodic la montă în locul vacilor lor. UDMR este ca vaca aceasta, sacrificată la curvăsăraie politică din motive de apărare a interesului minoritar.

Sunt convins că PSD va plăti în anii ce vin toate oalele pe care le-a spart el însuși, metodic și inconștient, în recenta campanie electorală. Ca PNȚ-CD după glorioasa guvernare de la începutul anilor 2000. Aveți puțintică răbdare! Eu rămân ce-am fost: un optimist care crede că alegerile trec, țara rămâne.

Foto: Dinu Lazăr