Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Criticii din generațiile postmaioresciene și Maiorescu însuși nu suprapuneau esteticul cu politicul și nu făceau din această suprapunere un mod de a rezista unei ideologii unice, așa cum au făcut criticii generației ‘60 în timpul epocii totalitare.
Maiorescu putea fi „estetic” și în același timp conservator, Lovinescu putea fi „estetic” și în același timp liberal. Ei își puteau exprima opțiunile politice (diferite) în mod liber și disociat de acțiunea lor critică propriu-zisă.
Însă la dvs. critica a avut și o funcție politică și chiar una civică, deși ele erau bine disimulate sub aparențele unei analize pur literare. Ați făcut, prin critică, și politică liberală, antitotalitară? Sau interpretarea este hazardată și n-ați fost, în cronicile și cărțile dvs., „decît” critic literar?
Cum vedeți, apoi, deplasarea spre stînga ideologică a unor foști studenți pe care îi prețuiți pentru inteligența și cultura lor? Această deplasare e tot mai vizibilă, în ultimii ani. Este ea un capriciu personal sau răspunde unei necesități socio-culturale? E nevoie de stînga în România, la un sfert de secol de la căderea comunismului în Europa de Est? Cum vede lucrurile un liberal ca Nicolae Manolescu?
Nicolae Manolescu: Interesantă întrebare! Disocierea esteticului de politic se poate face în mai multe feluri, din cauze şi în scopuri variate. S-a făcut, de fapt. Nu e doar o ipoteză teoretică. Noi am făcut-o în anii 1960-1980 pentru că exprimarea publică literară era mai liberă decît aceea politică. Mai exact, aceea politică era imposibilă în afara celei oficiale, a liniei partidului, cum se zicea. Aceasta fiind cauza, scopul era mascarea, nu a mesajului în întregul lui, ci a unei anumite părţi din el, aceea care ar fi atras atenţia cenzurii, precum vechea hîrtie de muşte, şi ar fi fost blocată.
Maiorescu şi criticii generațiilor maioresciene din secolul XX n-aveau nevoie de nici un cod. În definitiv, de un cod este vorba. Noi aveam. Interesant este că acest cod nu era propriu-vorbind unul greu sau imposibil de descifrat. Cenzura îl cunoştea foarte bine, dar închidea un ochi. Era aşa zicînd complice. Cenzura era chioară, nu oarbă, făcea pe proasta. Tot satul de odinioară ştia că ţăranul ascunde cheia de la poartă sub o piatră. Codul nostru nu era unul secret. Nu era nevoie ca cenzorul să fie un hacker priceput. Îşi dădea seama că nu era vorba doar de estetic, dar prefera să lase lucrurile în pace.
Vrei să ştii de ce? Fiindcă, cel puţin cu începere din anii 1960, am mai vorbit despre asta, cenzura nu mai funcţiona cum trebuie (!), nu mai avea temeiul ideologic din epoca realismului socialist, care era unitar şi radical, şi, silită să împace contradicţiile emanate de doctrina ceauşistă, comunistă şi totodată naţională, se făcea că nu vede sau chiar negocia. În plus, unele lucruri îi conveneau. Prima poezie adevărată, a generaţiei 1960, bunăoară, a aruncat la lada de gunoi reportajele versificate de pînă atunci şi a trăit un frumos şi misterios vis de evadare din brutala realitate. Nimic însă nu speria mai tare regimul decît realitatea.
11 elegii păreau cu desăvîrşire rupte de realitate. Nu era nici măcar clar despre ce se vorbeşte în ele. Primele noastre comentarii critice au pariat pe caracterul lor… filosofic. Pentru cenzură devenise fără importanţă chiar şi ce fel de filosofie era, materialistă sau, Marx să ne păzească, idealistă. Conta doar ca nimeni să nu fie în stare s-o lege de realitate. Disocierea de la care am pornit a profitat de această perspectivă vicioasă a cenzurii spre a cultiva iluzia că totul ţinea de estetic, în poezie, ca şi în roman, ba chiar în critică. De fapt, pariul nostru pe estetic trebuie considerat sub raport politic. O politică paradoxală, dar politică. Disociam esteticul de politic ca să putem impune o pespectivă normală asupra literaturii.
Această complicitate dintre scriitor şi cenzor a permis nu numai existenţa unei critici adevărate, dar şi a unei literaturi adevărate. Şi dacă vrei să înţelegi exact cum stăteau lucrurile cu disocierea estetic/ politic, compară o cronică a unuia din noi despre, să zicem, Îngerul a strigat sau despre Vînătoarea regală, cu una radiofonică a Monicăi Lovinescu şi ai să vezi lesne diferenţa de abordare la care era obligat cititorul: textul cronicilor Monicăi Lovinescu putea fi citit în litera şi în spiritul lui, al nostru trebuia neapărat citit şi printre rînduri. Nu în toate cazurile, desigur, dar în destule, modul nostru de expresie era aluziv, amfibologic, aşa cum romanele politice erau, în fond, nişte parabole. Roland Barthes spune că amfibologia este un comportament particular al textului care constă în a trage cu ochiul în altă parte decît acolo unde vrea să-l conducă de fapt pe cititor. Cam asta făceam noi. Totul era să reuşim, în acelaşi timp, să ne exprimăm, sau măcar să dăm impresia, limpede şi fără ambiguităţi. Dacă am reuşit sau nu, vom afla pe lumea cealaltă. Dar fii sigur că cititorii acelor urîte timpuri ne citeau deseori ca şi cum am fi reuşit.
Simt nevoia unei precizări: m-am referit la critica de întîmpinare, cum i se mai spune, nu la critică în general. Strategia cu pricina nu trebuie considerată numaidecît valabilă pentru eseurile, studiile sau pentru majoritatea cărţilor noastre. Nici o disociere, în cazul lor. Preţul n-a fost mic: de exemplu, nici unul din noi n-a riscat să publice o istorie literară; cele două sau trei apărute sînt tardive şi nu depăşesc nivelul unui bun manual. Am respins o vreme ideea de monografie. Din acelaşi motiv: ca şi istoria literară, monografia presupunea un context istoric general, iar istoria propriu-zisă nu putea fi decît una singură, aceea oficială. Aici nu încăpea nici o negociere.
Aşa că am ales analiza critică propriu-zisă, de text, şi ea a fost aceea pur estetică moştenită de la Maiorescu. A fost nevoie însă s-o apărăm. Cu ghearele şi cu dinţii. Ameninţările au venit din mai multe direcţii. Chiar şi după 1989. O sursă a fost în anii 1970 structuralismul francez. El punea în paranteză, nu numai istoria, cum făceam şi noi, dar şi valoarea specifică a operei literare. Era un fel de lingvistică sofisticată. Nici măcar o stilistică. Altă sursă vor fi după 1989 studiile multiculturale de sorginte americană. Şi de data asta, sacrificată va fi valoarea specifică a operei literare. În fine, în ultimii ani, asistăm la politizarea comentariului critic. Şi nu oricum, ci făţiş, ca pe vremea sociologismului vulgar din anii 1950, dacă se mai ştie ce însemna. Şi, încă, dintr-o perspectivă stîngistă. A revenit la modă Gherea. Să ne fi spus asta tocmai cînd îl redescopeream pe Maiorescu şi „Convorbirile literare” luau locul în interesul nostru „Contemporanului”, i-am fi rîs în nas. Gherea, cu lipsa lui de intuiţie literară şi cu principiile lui ideologice beton! Un tînăr care promitea să devină critic, dar a preferat gazetăria, le explica, într-o recentă emisiune televizată, candidaţilor la bacalaureat de ce trebuie să citească romanul Gorila al lui Liviu Rebreanu. Nicidecum pentru că ar fi valoros, recunoştea el, dar pentru a vedea că, nu numai azi, dar şi în interbelic, atît mediul politic, cît şi cel jurnalistic au fost corupte. Iată ce credea el că e important să afle tinerii studioşi despre o operă de ficţiune!
Nu mai e cazul să stărui asupra motivelor care au stat la baza opţiunii noastre prioritar estetice. Pur şi simplu, am dorit să păstrăm, nu, atenţie!, puritatea literaturii, ci aceea a lecturii. Iar lectura estetică este esenţial o formă de admiraţie, o dovadă de hedonism. Cititor sau critic, ca să citeşti bine un text, e obligatoriu să-ţi placă să citeşti. Nu cred în cititorul încruntat şi cîrtitor. Nici în criticul incapabil de admiraţie şi convins că datoria lui e să-şi exhibe proasta impresie pe care i-o face textul. În fond, criticul e tot un cititor; care, chiar dacă citeşte ca să scrie despre ce citeşte şi nu doar din pură plăcere, nu se dispensează niciodată cu adevărat de această plăcere, fiindcă ea este aceea care conferă lecturii autenticitatea. Dacă plăcere a cititului nu e, nimic nu e. Sigur că, dincolo de acest hedonism, există o mulţime de lucruri: dar toate, subordonate orgasmului provocat de lectură.
Am să dau un exemplu pe care mi l-a sugerat un comentariu al lui Alex Ştefănescu la Doina lui Eminescu. El citează cele mai contestate versuri din poezie („Cine-a îndrăgi străinii/ Mînca-i-ar inima cîinii”) şi le subliniază frumuseţea de sorginte folclorică, apăsînd totodată pe ideea că naţionalismul poetului era un curat sentiment de iubire. Deseori pomenita xenofobie eminesciană se risipeşte, astfel, ca aburul dimineţii de pe apa unui lac. E corectă o asemenea lectură? Eu spun că da. Doar că e necesară o explicaţie. Alex Ştefănescu ştie la fel de bine ca noi toţi că, în publicistică, Eminescu e incontestabil xenofob şi că acolo nu e vorba doar de muscalii care „vin de-a călare”, năvălesc, adică, peste noi de-a lungul istoriei, ci şi de evrei şi de unguri, ca străini de neam ce s-ar afla. Cum să nu fi fost tentaţi mai toţi comentatorii să condamne xenofobia Doinei? Fără să le treacă măcar prin cap că exact la fel o citeau sociologiştii-vulgari din anii 1950, motiv pentru care poezia lipseşte, cu o singură excepţie, din toate reeditările lui Eminescu de pînă în 1989. Şi, mai grav, fără să-şi dea seama că frumuseţea versurilor le scapă astfel printre degete şi că ideologia le strică bucuria lecturii.
Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru
Foto: Dinu Lazăr
