Petre Tănăsoaica
La un an de la expoziţia pe care a avut-o la „Calpe Galery”, din Timişoara, artista Torony Edith (îi scriu numele înaintea prenumelui, cum obişnuiesc maghiarii!) scoate un album de artă, care va însoţi, probabil, o altă expoziţie ce îşi propune să treacă în revistă evoluţia sa de până acum, după cum decurg lucrurile din el. Acest obicei îl au artiştii ajunşi la maturitate. Vai, veţi spune, cât de repede se maturizează tinerii de astăzi, dacă, la 27 de ani, îşi evaluează public parcursul! Nu este un semn rău, ba dimpotrivă, pentru că a-ţi trage linie, la un moment dat, pe sub propria carieră, poate să fie şi un declic, după momentul de agitaţie al căutărilor, de aşezare a zilelor vieţii tale inspirate în ordinea firească a calendarului artistic. Este, însă, înainte de toate, un gest de civilitate să aşezi în expoziţie un catalog, cum rar se întâmplă în zilele noastre, când mai toţi artiştii, dar şi muzeele şi galeriile de artă, mai întâi fac expoziţia şi de abia după ce a fost strânsă se tipăreşte şi catalogul!
Am scris, la momentul anului trecut (2014), despre Torony Edith ca despre un artist care şi-a creionat foarte bine traseul şi ar trebui să îi şi mulţumesc, pentru că m-a condus spre o concluzie, privind arta timişoreană, care îmi va putea da de lucru în viitor. Când vorbesc despre Timişoara, criticii şi istoricii de artă se duc expres spre fenomenul „1+1+1” şi „Sigma”, uitând aproape cu totul că arta a înflorit şi în afara acestuia. Scriam, altădată, că un contemporan al artiştilor din grupurile amintite mai sus, Romul Nuţiu, a pornit un discurs paralel, transferat ulterior în şcolile în care acesta a predat şi a făcut prozeliţi. N-aş acorda termenului de prozeliţi tenta peiorativă, ci, mai degrabă, aş spune că, sub fascinaţia maestrului, o serie de artişti şi-au descoperit vocaţia explozivă de a-şi exprima temperamentul incandescent, de a adera la un gestualism, ce evoluează şi el, prin aceştia, spre direcţii care-i personalizează atât de bine, încât pare că s-au pierdut, cu sugestii cu tot, de amintirile din care vin. Pe una dintre aceste direcţii vine Torony Edith, fostă studentă a lui Cristian Sida, a cărui amprentă o găsim în unele lucrări de început, evoluând, de acum, pe o cercetare polivalentă, lăsând să se înţeleagă, evident, că oricare dintre ferestrele deschise pot duce undeva.
În primul rând, însă, sunt emoţionante nu atât intenţiile, cât studiile care duc la ele. Într-o lucrare, de exemplu, al cărei centru este ocupat de un bulgăre cenuşiu, construit din tuşe groase, aproape în relief, ce ar putea fi un creier universal, artista ţese un păienjeniş de sinapse, prin care sângele informaţiei conduce la reflexul luării în stăpânire a peisajului debusolat; un univers care ţâşneşte mereu în afara ramei, pe care aşează artista fereastra de privit în câmpul perspectivei. Nu există niciun personaj în acest vuiet material, ci doar strălucirea venind din lucrurile absorbite de vârtej. Dacă, mai întâi, exersează această tehnică în peisajul curent, cum am scris altădată, de data aceasta tehnologia evacuează culoarea, lăsând în expansiune doar griurile metalice ale artificialei noastre comodităţi.
În altă parte, artista se repliază şi, asupra unei fotografii de pe o plajă aduce orbitoarea lumină a deşertului, din faţa căreia mare şi cer par că s-au retras estompându-se, devitalizându-le de energii, lăsând personajele să asfinţească într-o singurătate sahariană. Acest viraj, de la expresivitatea unui temperament ce nu poate să cruţe nicio culoare tare, la desolidarizarea de acestea, pare să fie ultima expresie a unui amurg ce cade, prea devreme, într-o vârstă misterios de bine camuflată, în tinereţea acestei artiste, neliniştitoare prin ce face, în expresia căreia vecinătatea mirării cu întrebările abia simulate produce un efect de cruntă melancolie.
În altă ordine de idei, să nu ne închipuim că fluxul energetic al discursului plastic s-ar topi, la Torony Edith, pe fundalul acestor încercări de transgresare a unor realităţi atât de diferite, unde spiritul ar putea obosi la resemantizarea lor. Ea se întoarce, neaşteptat, la plăcerea de a absorbi culoarea de unde te aştepţi mai puţin, dintr-o pată de ulei de pe asfaltul şoselei, izbucnind inocent, dar atât de real, un… curcubeu! Senzaţia, însă, aproape materială, pe care ţi-o lasă acest parcurs, privind întregul album, este dată de un acut fior al migrării timpului din rama cunoscută… Sub această presiune ar trebui lecturată, în definitiv, arta Edithei Torony.
