Întotdeauna la Palat se întâmplă ceva!

Sâmbăta trecută am trăit unul dintre acele momente când viața te face nefericit pentru că n-ai mai avut timp să urmezi niște lucruri pe care le făceai de obicei, lăsându-te copleșit, acaparat, luat prizonier de alte urgențe: n-am mai trecut pe la MNAC de câteva luni bune și am ratat evenimente, pe care le intuiesc, citind, în sfârșit, de pe contul muzeului informațiile ceva mai bogate decât cele afișate de obicei, ca fiind excepționale. Îmi eliberez puțin starea de disconfort de sub presiunea frustrării, consemnând că și de data asta cel care ține „la zi“ informațiile de pe net ale Muzeului a ratat să anunțe că acesta trece printr-o pauză și am avut surpriza să fiu întâmpinat la poartă de un feroce polițist, cu arma pe piept – și probabil cu glonț pe țeavă – care mi-a aruncat rece în față că și dacă era deschis muzeul, tot nu aș fi putut intra cu mașina în curtea acestuia. Și opinia mea începe să meargă către ideea că nu se rezolvă problema accesului în parcarea încăpătoare din fața muzeului tocmai pentru că cineva insistă să aducă un argument solid că locul unde se află acesta ar fi inadecvat… Contraargumentul că pe vremea directoratului domnului Oroveanu acest lucru se făcea fără probleme este suficient, în definitiv, opinia mea, să se revină asupra deciziilor de restricționare a accesului spre MNAC!
În fine, sâmbătă am fost mai mult șofer în căutarea unei galerii deschise – aveam să aflu mai târziu că este posibil să nu mai fie galerii deschise în weekend, pentru că supraveghetorii trebuie plătiți cu salariu dublu, iar formalizarea cu legea va restricționa accesul și așa destul de firav la arta contemporană și la artă în general – ca să construiesc un text pentru săptămâna în curs; subiectele de rezervă din portofoliu mai pot fi amânate, mi-am zis și am avut noroc, ca să spun așa, pentru că am ales într-un final să ajung la Mogoșoaia. Era suficient de târziu și mă așteptam să mă reîntâlnesc, gândeam atunci, cu expoziția lui Peter Jecza, realizând abia la fața locului cât a trecut de când am văzut-o la Muzeul din Craiova, că s-a dus vara și atmosfera de bâlci din Curtea Palatelor Brâncovenești, cu lăutarii care cântau îndrăcit, pe o scena în aer liber, peste agitația curioșilor, turiștilor, iubitorilor de artă, ce se perindau aiuritor pe la standurile risipite peste tot, la care se vindeau în special țesături populare – n-am cum să le spun altfel, deși nimeni nu vindea acolo, de exemplu, blugi! – pâine de vatră și turtă dulce, m-a lăsat interzis, dar a și detensionat așteptările inutile… Ce surpriză însă!
În sala de expoziții de la parter a Palatului trebuia să aibă loc un vernisaj al unei expoziții de grup. Cred ca afișul anunța că este vorba de o galerie a unor tineri artiști, iar eu ajunsesem la timp, cu o jumătate de oră mai devreme chiar… Cineva a aranjat să fie așa, să găsesc înlăuntru o stare de spirit proaspătă și cu atât mai provocatoare cu cât fiecare expozant deschidea o cale preluată din arta confirmată a antecesorilor, unii mai apropiați în contemporaneitate, alții de pe la începuturile modernității… Am bănuit de la început că tinerii artiști sunt de fapt studenți de la UNARTE, pentru că numele lor îmi era total necunoscut, nu mă mai întâlnisem cu ei, dar cu antecesorii care le-ar fi putut fi profesori, da, iar asta se vedea în multe ipostaze, secvențe ale expoziției.
N-ar fi exclus ca imaginea furnizată de Naiana Vatavu în Autobiografie în cutie, ca să încep de undeva identificarea autorilor din expoziție și a lucrărilor lor, să fi urmat un traseu inspirațional venind dinspre perioada de început a lui Chagall, după cum am crezut prima dată, sugerat nu atât de tema lucrării, o reproducere a momentului fraged al spunerii poveștilor din copilărie, cu personajele care participă la narațiunea din care sunt obiectivate totodată, ca pe o scenă de teatru, actorii acesteia, cât mai ales de tehnica folosită. Mărturisesc și că mai înainte de acest moment am văzut un film documentar despre celebrul artist amintit mai sus, introdus în circuitul reproductiv al unei rețele de socializare de Veronica Kirchner, un ziarist cultural, expatriat în Germania, unde am reîntâlnit binecunoscuta lucrare cu Măgărușul care-și duce căruța sa și în care este atât de ușor de descifrat tehnica simplă de reprezentare a personajelor printr-un desen explicit, înlăuntrul căruia culoarea, extrem de curată, animă volumele și dă o lumină ce absoarbe atenția înlăuntrul ramei tabloului. Același lucru se întâmplă și la tânăra pictoriță, deși întrebuințarea culorilor este ușor încețoșată, pentru a marca timpul spunerii povestii, la apusul acestuia, așa încât este foarte fin punctată senzația de reamintire, ușor difuză, dar cu exactitate,totuși, identificabilă în imagine. Aproape că nu există tendință exprimată în artele curente să nu se regăsească în ceea ce au adus acești artiști în expoziția de la Palatele Brâncovenești… de la expresionismul încercat de Răzvan Năstase ori Andreea Nagy, la minimalismul Loredanei Dragne – care amintește prin lucrările sale de Nicolae Comănescu, cel de acum câțiva ani, care expunea la MNAC, preocupat să aducă semnul urban, subînțeles ca amănunt al culturii tehnice contemporane ce își ia cu de la sine putere certificatul de autonomie și să-l așeze în ramă, interesant fiind și studiul de culoare aplicat de Adrian Rizescu în suprafețe ce te duc cu gândul că este ucenicul maestrului Marcel Bunea, ori spectaculosul suprarealist Dumitru Glodeanu, cu o lucrare spectaculoasa, Levitație, făcută în manieră…. hiperrealistă! Cele două bătrâne din cadru, aflate în somn pe o laviță, aproape că ridică imaginea, prin plasarea lor într-un văzduh pur, fără nicio urmă de alterare, în cerul viselor lor pământești pe care le dorm după toată viața; numai umbra lor, subțiată la maximum, le ține ancorate de privirea ta pentru imortalizarea momentului. Am fost tentat să caut o ipostază similară în Magritte, dar mai repede memoria mi-a dus aminte de un Corneliu Baba, cu perechea de țărani dormind pe pământul întunecat, aflat în Muzeul de Artă din Timișoara; numai că acolo somnul se învecinează cu moartea parcă, aici este o eliberare, o ușurare de toată greutatea pământeasca a personajelor. Ar fi ceva de spus și despre tehnicile aplicate în demersul unora dintre exponenți, care apelează la noile tehnologii, reluând mai apoi fragmente ale realității, imortalizate cu ajutorul acesteia, în combinații dintre cele mai neașteptate ce amintesc de bătrânul procedeul al colajului….La această formulă cred că apelează Andrei Tudoran, cel care deschide expoziția cu o lucrare, Folder, ce se poate revendica fără tăgadă dintre curajoșii ce nu se sfiiesc să reasambleze chiar din resturile sale realitatea aglomerată în albumul de fotografii înmagazinat… în computer! Prelucrarea unui selfie de Ruxandra Răileanu compensează efortul de citire al abstracționismelor semnate de Consuela Diniță și de Alina Ion, pentru ca lirismul lui Constantin Rusu, al Martei Ciopasiu și al Andreei Albani, atât de diferiți, totuși, ca stil și tehnică de lucru, să fie contrapunct la jocul de volume dintr-un depozit de scaune, semnat de Veronica Voicilă și din altă perspectivă, decorul unui spațiu, în care controlul luminii pare să fie tema de bază, semnat de Laura Niculescu. Am lăsat la final trei nume, al Marinei Daniluc, cu un peisaj nocturn, citibil abia după ce îl treci prin selecția făcută de un obiectiv fotografic performant, pe Adrian Dică, despre care nu putem spune decât că a greșit titlul: imaginea pe care ne-o propune nu este preapocaliptică ci este postapocaliptică și, bineînțeles, că imaginea plină de viață propusă de Adriana Florea Băloiu recompensează perfect efortul de până acum de a găsi toate legăturile de care se folosesc tinerii autori pentru a-și institui de urgență un statut din care să se revendice în viitorul cel mai apropiat.

Știu că am sărit peste niște nume, poate ne vom întâlni într-o bună zi și obositul meu aparat de fotografiat va reuși să le redea imaginea meritată, fiind la fel de talentați ca și ceilalți!

O plimbare de toamnă la Mogoșoaia poate fi transformată într-un exercițiu de recuperare a încrederii în artă, dacă și îndrăzniți să intrați în galeria unde înfrunzesc niște tineri artiști minunați.

(text apărut în „România Literară”, nr. 47/2017)

În imagine: Palatul Mogoșoaia (sursa foto: plecinlume.ro)