Adrian G. Romila 
După două romane „biografiste” (Caietele lui Ozias şi Vasiliu, foi volante), Ion Vianu se plasează autobiografic şi alege să-şi literaturizeze discret relaţia cu tatăl său. Amor intellectualis (Polirom, 2017, reeditare) e „romanul unei educaţii”, cum se subintitulează, flaubertian, ultima sa carte, dar e, mai degrabă, un hibrid epic cvasi-memorialistic, care reverberează de la raporturile dintre tată, magistru par excellence, şi fiul biologic, pe de o parte, la fiii creaţi prin discipolatul intelectual, de cealaltă. Sugestia titlului e luată chiar de la unul dintre aceştia, Ion Funzetti, care-şi mărturisise epistolar amor intellectualis magistri, „căutarea unui alt părinte, electiv”, îmbrăcată în forma unei „adopţiuni progresive, mergând până la identificare”. Naratorul convenţional al romanului observă că, pentru cei ca Ion Frunzetti, ca Edgar Papu sau ca Ion Negoiţescu, la fel ca şi pentru el, „cel care aprindea lumina spiritului întrupa o ipostază a divinului”. Şi cel care aprinde această lumină e, în carte, T., simbolul literar şi literal al esteticianului Tudor Vianu.
Tehnica încearcă să evite glisarea între planul autorului real şi cel al unui „eu” textual prin mărturisiri directe, sugerând o identitate între cei doi chiar în prezentul scrierii. Dar cheia ficţiunii, şi ea dezvăluită, păstrează distanţa dintre „euri”, care e oricum productivă narativ, oricât de mare e efortul metaliterar: „nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă. Ea îşi permite să nu travestească amintirea. Povestitorul nu este nici demiurgul care vede, ştie, poate orice, şi nici diavolul şchiop care ridică acoperişurile caselor pentru a vedea ce se petrece înăuntru. «Eu» sunt chiar eu, cel ce scrie, cu identitatea mea precisă, consemnată în acte şi în memoria celor ce m-au cunoscut…”. Metafora „odgonului făcut din mai multe fire răsucite” înlocuieşte simpla consemnare liniară, de cronicar al faptelor şi al oamenilor. Din acest „odgon” sinuos, cu multe sfori încurcate sau lăsate deoparte, se ţes poveşti cu formă şi sens, se brodează „o dramă sau o fabulă a vremurilor”, al cărei autor e „un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj”. În acest caz, libertatea narării e aproape totală şi ea face ca acest extraordinar roman memorialistic al lui Ion Vianu să însumeze calităţi lirice şi, deopotrivă, confesive. Încrederea în literatură e deplină („literatura are o putere nesfârşită. Ea poate să spună orice…”), pornind de la încrederea generală în cărţi, în puterea lor formativă ─ „cine e prieten cu ele are calea deschisă către tot, de la real la imposibil”. „Vremurile de fier” despre care vorbeşte autobiograful sunt tratate în primul rând cu terapii culturale, cu lecturi canonice, cu discuţii interminabile cu prieteni dragi (Matei Călinescu) sau cu amici ai tatălui, cu spontane comentarii de texte celebre, cu audiţii de muzică clasică, cu ascensiuni montane şi căutări ale unei împliniri de sine şi profesionale desăvârşite. „Odgonul” narativ se desfăşoară dezordonat, cu laţe şi capete aparent rebele, dar îşi păstrează grosimea, în ciuda tensiunilor divergente la care e supus de memoria voit ramificată a subiectului care-l împleteşte.
Povestea e, aşadar, una a destinului individual, şi abia apoi una de familie şi de generaţie. Personajul-narator se maturizează în umbra zdrobitoarei personalităţi a tatălui, recuperând valorile adevărate ale trecutului, într-o epocă al cărei prezent întunecat (anii ’50 ai secolului trecut) se impunea, în România, cu violenţă. În „biroul negru” al lui T., izolat de restul casei printr-o uşă de stejar, cu rafturi imense de cărţi frumos legate, cu portretul lui Schopenhauer, pe perete, cu teancuri de foi albe pe masa de scris, care se transformau, tainic, în volume publicate, copilul şi apoi tânărul ascultă fermecat discursurile tatălui. Afară se petreceau lucruri cumplite, erau arestaţi oameni, mulţi dintre apropiaţi, se punea problema rezistenţei şi a compromisului, a martiriului şi a lichelismului, a morţii şi a vieţii. Pentru tânărul din roman, la fel ca şi pentru tatăl său, „amor veteris mundi”, iubirea lumii vechi, ascunse între coperţile marilor cărţi, se ridică peste mizeriile istoriei potrivnice. Deşi nu lipsesc momentele de revoltă, unele rezolvate în experienţe bahice şi sexuale (ca-n orice tinereţe întrebătoare), refugiul în eternitatea marii culturi se opune ferm efemerităţii cotidiene şi înalţă mereu un zid protector împotriva vulgarităţii de fiecare zi. Opţiunea pentru limbile clasice, la început (şi cine se mai decidea pentru limbi clasice, când viitorul marii industrii soacialiste bătea la uşă?), concretizează întreaga adolescenţă petrecută în preajma culturii, iar cotitura spre medicină şi psihiatrie, mai târziu, urmează dictonul clasic „medice, cura te ipsum!”. Curăţirea de sine nu e consecinţa credinţei, spre care încercase să-l îndrepte harismaticul principe cleric Vladimir Ghika sau tomistul Edgar Papu, dar e o formă similară ei, e credinţa în valorile umanismului occidental, în care fusese crescut. La ea se adaugă grija pentru suferinţa celor apropiaţi şi pentru suferinţa căutărilor proprii, în preajma unor „anestezii psihice dureroase” şi a unui „timp care stagna”. Drumul întortocheat al sinelui romanesc din Amor intellectualis porneşte din atmosfera familiei, intens colorată cultural, din moşirea paternă şi din pasiunea amiciţiilor spirituale, dar colectează opţiuni din cele mai diverse surse, mai toate tatonări înspre oaze de perenitate. Destinele dramatice ale unora dintre personaje, micile întâmplări relatate, amintirile despre unul sau altul, frânturile de discuţii, cioburile de realitate nu fac decât să completeze atmosfera unei epoci în care valorile inversate bulversează mai vechea existenţă firească sub auspiciile culturii.
Unul dintre punctele delicate ale cărţii lui Ion Vianu e portretul lui T. Sigur că nu lipsesc duioşia şi respectul relaţiei filiale, dar T. nu e scutit de asperităţile unui portret cu umbre. În special raportarea sa la noile schimbări politice e urmărită imparţial, în încercarea de a separa apele amestecate din sufletul unui mare intelectual interbelic, pe care istoria îl prinsese descoperit. Preocupat să facă bine celorlalţi, prin lumina radiantă a culturii, cum îi mărturisise, T. se vede nevoit să facă unele compromisuri pentru a-şi putea păstra vocaţia socratică şi pentru a rămâne o voce ascultată. De aici şi paralela cu Doktor Faustus al lui Thomas Mann. După o scurtă perioadă de marginalizare, T. redevine membru al Academiei Române, rămâne la catedră, călătoreşte în străinătate, participă la colocvii, publică, în condiţiile în care alţii, poate la fel de valoroşi, înfundau puşcăriile regimului. Cum se autojustifică, moral, marele cunoscător al literaturii universale, al filozofiei şi al literaturii germane, apologetul rigorii sistematice kantiene? „Sunt un mare melancolic din Orient”, se va recomanda, la Paris, în anii ’50; „Am devenit un personaj oficial. Dar inima mea?”, va nota, undeva. Iar fiul spune, la rândul său: „Martiriul e o vocaţie. O vocaţie nu poate fi o exigenţă. Dacă martiriul ar fi obligatoriu, ca serviciul militar, sensul lui înalt s-ar pierde. Supus unei presiuni insuportabile, T. sfârşise prin a ceda. Moralmente, lucrul se putea justifica: ca profesor, nu va mai fi ameninţat perpetuu cu eliminarea din învăţământ. Politrucii vor fi mai respectuoşi. O lungă perioadă de umiliri, de nesiguranţă se va termina. În schimb, i se cerea un singur lucru: tăcerea. Câteva declaraţii formale.” Dorinţa de-a provoca şi de-a păstra amor intellectualis, precum şi excluderea din lumea celor care nu cedaseră şi pătimiseră i-au fost fatale. „Inima pustiită” cu care se întorcea din peregrinările occidentale lăsa să se vadă remuşcarea şi făcea să-i scape câte un hohot, la contemplarea contrastului dintre spaţii şi istorii: „E aşa de urât!” Va apărea târziu, semnificativ, în visele fiului, „cu zâmbetul trist, fermecător, în fond, indiferent, al celor ce au trecut peste marele prag”. Ca şi cum i-ar fi oferit, după moarte, bune ocazii de psihanaliză ─ în fond, prin spectrul unui pater-magister, tot un drum al fiului spre sine, acum împlinit.
Roman al formării, cartea lui Ion Vianu alunecă subtil în poezia platonică a iubirii Ideilor, într-o lume care începuse să le uite. Doar că iubirea, o recunoaşte însuşi povestitorul, dacă i-a încălzit în „iarna polară a spiritului”, nu le-a lăsat tuturor demnitatea intactă. El şi ceilalţi fii ai magistrului T. au testat din plin, fiecare în felul său, gustul aromat al unei esenţe rare. Pentru generaţia lor, aceasta a risipit iremediabil în eter ingredientele care o alcătuiau, Binele, Adevărul şi Frumosul. Amor intellectualis magistri decade, melancolic, în amor veteris mundi, dându-i cumva dreptate chipului pesimist ce patrona spiritual „biroul negru” al marelui dispărut.
